Estetică în Esență, Non-ficțiune

Două linii drepte și o pată de culoare. Arta minimalismului. 

No Comments
redactor: Sophia Tiganas  //  poze: Alexandra Ion
Minimalism. Poate că de la prima vedere a cuvântului deja ți-ai imaginat ceva. O pânză a cărei alb abia se mai vede, pentru că este umplută de sus până jos cu măzgălituri colorate.  Îți poate lua ceva să apreciezi un tabou de felul acesta, dar nu este nici pe departe imposibil. Dacă te uiți mai atent la acele măzgălituri pe care le-ai imaginat, poate iți dai seama că sunt, de fapt, forme. Cercuri, triunghiuri și buline, unele mai mici decât altele, unele colorate, altele doar contururi pierdute în marea de culori. Aproape că totul pare dinamic. Daca ai mai putea să îți imaginezi tabloul câteva secunde și te-ai concentra puțin mai mult, ai începe se înțelegi că acel ceva din centrul pânzei (poate că tu te-ai gândit inițial la un dreptunghi sau un oval, dar nu mai contează prea mult) ar putea fi un om. Și cu cât te vei concentra mai mult pe acea pânză, cu atât vei vedea mai mult.  Partea cea mai buna e că, deși m-aș fi gândit la exact același tablou, eu aș fi văzut altceva. Și persoana care stă lângă tine ar fi văzut și ea altceva.
Continue Reading

Ficțiune, În memoria

„Solilocviu I”- de Smaranda Cărare

No Comments
SOLILÓCVIU (< it., fr.; lat. solus „singur” + loqui „a vorbi”) s. n. 1. Conversație a unei persoane cu sine însăși; monolog. 2. Titlu dat unor scrieri cu caracter de monolog.
Sursa:dexonline.ro
Nu încerc să te înțeleg,
Și să caut răspunsuri.
Nici măcar nu mai ascult ce spune lumea
Oricum, e mult prea târziu,
Iar destinul meu e fără cale de întoarcere.
Te văd uneori pierdut în ceasuri târzii.
Atunci îșî întind mâna și e bine,
Dar și asta se întâmplă  destul de rar,
Încât am uitat ce gust mai aveau serile alea.
Azi ne certăm, a câta oară!
Am pierdut șirul, nu mai contează.
Mă dor cuvintele tale,
Mă arde privirea ta disprețuitoare,
Amicală într-o doară,
Și mă mai doare și încheietura mâinii
Că ai sucit-o într-un acces de mânie.
– Vreau să mor!
Îți strig cu glasul sugrumat.
Iar tu nu știi ce-i moartea!
Nu știi decât să iubești
Cu inima unei prostituate de stradă
Care, în mizeria eternului mâine,
Mai poate iubi dincolo de durere
Și care se agață cu egală speranță
De frânturi de normalitate.
Chiar dacă în lumea mea
Înseamnă ură, și lacrimi și sânge.
Chiar dacă “tot” înseamnă răni
Ce n-au vindecare.
Dar nu-i nimic.
În lumea mea și iubirea e moarte.
Iar tu cu mine, de mine n-ai să mori!
– Ai dreptate! Întodeauna ai dreptate.
Dar vezi tu, nimic nu mai contează,
Nici ura, nici lacrimile, nici sângele, și nici vânătaile
Când atingi spărtura cerului cu mâna,
Când strângi cioburi de iluzii,
Încercând să reclădești fericirea.
Mă bucur când adun înfrigurată
Frânturi de “tine-mine”.
Tu-mă intelegi sau nu vrei să înțelegi
Că te-am cuprins deja în ființă?
Nu-mi poți cere
Să mă despart de ceea ce sunt;
Asta nu se poate decât murind
… sau iubind.
Continue Reading

Hazu' Fin, Non-ficțiune

Viața imită mema sau mema imită viața?  

No Comments

redactor: Vlad Ghinescu

Cuvântul “memă” (pronunţat “mim” în limba engleză) se referă la o activitate, idee sau comportament care se transmite de la om la om în cadrul unei civilizații, cu scopul de a duce mai departe o anumită temă. Astfel, memele sunt mijloace de transfer ale anumitor concepte și simboluri culturale, fiind comparate de către unii antropologi cu genele umane, deoarece se multiplică, au parte de “mutaţii” și urmează un anumit tipar, asemenea selecției naturale.

Continue Reading

Ficțiune, Sub Anonimat

text anonim

No Comments

Privesc arta diferit datorită ție. O asociez cu tine, iar arta-i peste tot. Nu mi te pot scoate din cap. Creierul meu iți tot repetă numele, inima ți-I strigă și bate… bate foarte tare. Pentru tine. Mă lupt cu dorința arzătoare de a te suna, de a iți spune ca îmi e dor, de a recunoaște ca nu ne-am făcut bine unul celuilalt si totuși, vrem mai mult. Mai multă agonie rezultată din nepotrivirea noastră. Atât de diferiți si totuși atât de similari. Fiecare are un drum atât de diferit față de celălalt dar, cuvintele ne unesc. “Îmi inspiri artă” iți ziceam, iar tu îmi spuneai că eu sunt toată arta de care ai nevoie. Sunt o visătoare, nu o artistă, mă gândesc la un milion de lucruri pe zi, îmi imaginez cele mai abstracte sau stupide lucruri dar, cel mai des, visezi cu ochii

deschiși… la noi. Arta pe care o creăm amândoi, unul lângă celălalt.
Continue Reading

Ficțiune, Sub Anonimat

text anonim

No Comments
Nu mai ești. Sunt tristă. Știu că ai fost și nu mai ești. Știu că te iubeam și acum nu te mai pot iubi. Sunt tristă. Ești în mintea mea constant, când mănânc, când beau, când dorm. Te aud râzând cu mine când râd, și te aud plângând cu mine când plâng. Ești peste tot, dar nicăieri. Te simt strângându-mă în brațe și îți simt căldura. Te văd peste tot, în umbră sau în soare, la munte sau la mare. Tu nu mai ești, dar eu te văd, te aud, te simt. Tu nu mai ești, dar încă mă gândesc la tine Ia prezent și viitor. Tu nu mai ești, și-mi este dor.
În memoria Smarandei, o fată care și-a trăit viată din plin, chiar dacă nu a avut destul timp Ia dispoziție. Ne-ai părăsit, dar noi nu te vom lăsa in urmă.
Continue Reading

Ficțiune, În memoria

„Și dacă”- de Smaranda Cărare

No Comments

Și dacă primăvara
A mai uitat un nor
Să-l rupem de pe cer
Și să-l aruncăm
Într-o prăpastie rece
Și acolo să-l uităm,
Să plângă după el
Lumea unui om
Privirea ta îmi plânge
Aripa rănită;
Și primăvara așteaptă
O lacrimă de-a ta
Să îi ridice norul,
Să plece fericită
Ah! Ce mult ar vrea.

Continue Reading

Ficțiune, În memoria

„Tatei / Înfrângerea”- de Smaranda Cărare

No Comments
***
Vreau lângă mine
Nu o icoană,
Nu un Crist de piatră
Izbăvit prin chinuri,
Spălat de sânge
Și-nviat prin moarte.
Îl vreau pe el
Care greșeste,
Dar știe să-și alunge rătăcirea;
Vreau ochi senini
Să-mi vindece furtuna
Un zâmbet să-mi alunge întristarea;
Vreau inima să-mi ierte stângăcia
Și să-mi primească inima în schimb.
Te vreau așa cum esti.
***
Cea mai mare înfrângere
Mi-a fost indiferența.
Cuvintele tale au fost
Cuțite de gheață în trup,
Privirea – lavă fierbinte
Respirația – vânt năpraznic
Ce-anunță furtuna,
Ca Ana lui Manole,
Cumplita înfrângere.
***
Continue Reading

Ficțiune, Sub Anonimat

„Cum mă arde iarna”

No Comments
Am pielea foarte sensibilă aşa că mă dau cu cremă în fiecare zi. Mai ales iarna. Când mi-e frig.. şi pe interior, şi pe exterior. Devin elastică într-un fel sau altul. De dragul propriului confort sau de dragul unor aparenţe. De dragul unor oglinzi sau ochi. Sau de dragul amândurora.
Am sufletul foarte sensibil… mai ales iarna. Aşa că uneori nu mă mai dau cu cremă. De lene. De dor. De vară. Când toate grijile mi se usucă pe nisipul mult mai fierbinte decât ultima aventură amoroasă, în apa mai sărată decât gustul examenelor şi la răsăritul la fel de temporar ca viziunile naive asupra propriului viitor.
Am pielea foarte sensibilă şi uneori prefer să o las aşa. Mai ales iarna, pe un drum abătut, rece şi noroios. Pentru că roşeaţa pielii mele îmi aminteşte de cum mă arde Soarele vara.
Continue Reading