Am știut să te citesc în mii de feluri, să te ascult în sute, să te simt în zeci. Dar doar o dată să te iubesc. Nu am știut să fac distincția între te iubesc pentru că vreau sau pot. Am călcat strâmb în valsul pe care îl conduceai și fără să mă prind de semne, te-ai desprins…. în căutarea altui partener.
„Scrum”- text anonim
Mă furnică pielea
Pe locurile unde m-ai atins
Mă ard buzele,
Ai luat toata culoarea din ele și acum s-au stins
Mi se tot închid ochii
La care te uitai flămând
Îmi plesnesc timpanele
De la minciunile pe care încă le aud
Mi se sparg venele colcăind de venin
De când mă alimentam în disperare
Cu fiecare “ești tot ce am pe acest pământ”
Spus fără motiv și din senin
Mi s-a golit inima de culoare
Nu mă pot întoarce în timp acum
M-ai găsit întreagă
Și m-ai lăsat scrum.
text anonim
Privesc arta diferit datorită ție. O asociez cu tine, iar arta-i peste tot. Nu mi te pot scoate din cap. Creierul meu iți tot repetă numele, inima ți-I strigă și bate… bate foarte tare. Pentru tine. Mă lupt cu dorința arzătoare de a te suna, de a iți spune ca îmi e dor, de a recunoaște ca nu ne-am făcut bine unul celuilalt si totuși, vrem mai mult. Mai multă agonie rezultată din nepotrivirea noastră. Atât de diferiți si totuși atât de similari. Fiecare are un drum atât de diferit față de celălalt dar, cuvintele ne unesc. “Îmi inspiri artă” iți ziceam, iar tu îmi spuneai că eu sunt toată arta de care ai nevoie. Sunt o visătoare, nu o artistă, mă gândesc la un milion de lucruri pe zi, îmi imaginez cele mai abstracte sau stupide lucruri dar, cel mai des, visezi cu ochii
deschiși… la noi. Arta pe care o creăm amândoi, unul lângă celălalt.
text anonim
Nu mai ești. Sunt tristă. Știu că ai fost și nu mai ești. Știu că te iubeam și acum nu te mai pot iubi. Sunt tristă. Ești în mintea mea constant, când mănânc, când beau, când dorm. Te aud râzând cu mine când râd, și te aud plângând cu mine când plâng. Ești peste tot, dar nicăieri. Te simt strângându-mă în brațe și îți simt căldura. Te văd peste tot, în umbră sau în soare, la munte sau la mare. Tu nu mai ești, dar eu te văd, te aud, te simt. Tu nu mai ești, dar încă mă gândesc la tine Ia prezent și viitor. Tu nu mai ești, și-mi este dor.
În memoria Smarandei, o fată care și-a trăit viată din plin, chiar dacă nu a avut destul timp Ia dispoziție. Ne-ai părăsit, dar noi nu te vom lăsa in urmă.
„Vis”- text anonim
Am avut un vis
În care alergam după tine
Prin noroaie și prin nori
Și tu fugeai,
Fugeai de mine.
Am strigat
Cât am putut
Și tu nici nu te-ai întors
Să mă auzi
Sau să mă vezi
Când din ochi-mi
Lacrimi
În care alergam după tine
Prin noroaie și prin nori
Și tu fugeai,
Fugeai de mine.
Am strigat
Cât am putut
Și tu nici nu te-ai întors
Să mă auzi
Sau să mă vezi
Când din ochi-mi
Lacrimi
S-au stors.
„Cum mă arde iarna”
Am pielea foarte sensibilă aşa că mă dau cu cremă în fiecare zi. Mai ales iarna. Când mi-e frig.. şi pe interior, şi pe exterior. Devin elastică într-un fel sau altul. De dragul propriului confort sau de dragul unor aparenţe. De dragul unor oglinzi sau ochi. Sau de dragul amândurora.
Am sufletul foarte sensibil… mai ales iarna. Aşa că uneori nu mă mai dau cu cremă. De lene. De dor. De vară. Când toate grijile mi se usucă pe nisipul mult mai fierbinte decât ultima aventură amoroasă, în apa mai sărată decât gustul examenelor şi la răsăritul la fel de temporar ca viziunile naive asupra propriului viitor.
Am pielea foarte sensibilă şi uneori prefer să o las aşa. Mai ales iarna, pe un drum abătut, rece şi noroios. Pentru că roşeaţa pielii mele îmi aminteşte de cum mă arde Soarele vara.