inerție între două bucăți de lemn el își trăia viața între raftul din stejar pe care își ținea hainele (sortate după culoare) și barul din alun lucios plin de sticle goale în lumina zilei el simțea moartea zi de zi dând cu aspiratorul curățând zațul de pe căni și ștergând praful dintre cărțile citite cu 20 de ani în urmă când încă putea citi căci pe-atunci n-avea creierul inundat de stafii între două etaje el se plimba în fiecare noapte urca treptele din piatra ca un ponei împiedicat și în loc de aer respira sughițuri se simțea ca un bukowski al vremurilor noastre dar când punea pixul pe foaie îi cădea mina și de obicei n-avea bani să își cumpere alta că era inflație și alcoolul se scumpise și oricum n-ar fi contat prea mult nici dacă avea o mină căci el nu scria între a fi scriitor și a vomita lui ii plăcea mai mult să dea votcă afară, nu sentimente între 4 pereti, 3 albi si unul multicolor dormea de obicei după-amiaza și seara înainte să plece își parfuma puloverul transpirat un puf în stanga si un puf în dreapta un puf de ck si un puf de dior pentru că dintre două femei nu știa ce să aleagă una îi dăduse atenție seara trecută a doua îi dăduse un copil neatent cu mai mult timp în urmă între două greșeli oare care-i mai bună sa trăiești sau să mori? dar de ce n-ai trăi omorându-te încet si trăgând după tine pe alții, discret.

Cum să fiu eu artist, dacă tu ești arta? Cum să fac eu artă când tu ești de neconceput în lumea asta? Deoarece artistul nu e definiția pe care societatea i-o dă, e o trăire, un sentiment, o simțire care vibrează în sufletul tău, controlându-ți toată ființa spre puterea pasiunii și dorinței spirituale. Pierdut în nebunie, el își pune sufletul în ea, îl vinde pentru o cauză mai mare decât el, decât întreaga omenire. Paradoxal va fi renegat și venerat în societate, va vărsa lacrimi și sange, căci corpul lui nu va putea suporta sufletul ce trazneste ca o bomba atomica tot, prin maretia lui, el vrea sa explodeze, sa iasa din lumea asta, exploatandu-si corpul in toate modurile posibile. Duce o lupta cu viata, dar in acelasi timp scoate ce e mai bun din ea. Se lasa pagubas in fata destinului, dand frau liber inimii. Fac arta din cei pe care ii iubesc si cand o fac, o fac inconstient, fara rationalitate. Si realizand astea ma intreb cum sa fiu eu artist, cand tu esti arta vietii? Tu in toata metamorfoza ta, in toata iubirea si veneratia, in simtirea viselor si iubirea cosmarurilor. Cum pot eu, cand deja maximul a fost atins de tine, in tine? Pentru ca asta e tot ceea ce faci tu, emani arta deoarece esti arta, transpiri dragoste deoarece numai asta esti, dragoste. Dar ajungand in absolut trebuie sa stim ca aici, in lumea asta, vom trai cu solitudine, pregatindu-ne cosmarurile, demonii si durerile pentru streangul din cealalta viata, unde infinitul sufletului nostru va fi transformat in ingerul visurilor noastre bine definite. Vom incanta paradisul si ne vom trai sensibilitatea fara pic de resemnare. Macar acolo stiu ca poate din tine voi deveni eu, fiind un artist ambulant si mediocru care leviteaza, dar fara succes pe langa ingeniozitatea macra in forma pura.

Nu pot să-ți mai plâng

Încerc să te infrâng

Însa mereu mă uimești,

Cum de fiecare dată răzbești

Ma atragi in ispită,

Mă vei mentine rapită.

inerție între două bucăți de lemn el își trăia viața între raftul din stejar pe care își ținea hainele (sortate după culoare) și barul din alun lucios plin de sticle goale în lumina zilei el simțea moartea zi de zi dând cu aspiratorul curățând zațul de pe căni și ștergând praful dintre cărțile citite cu 20 de ani în urmă când încă putea citi căci pe-atunci n-avea creierul inundat de stafii între două etaje el se plimba în fiecare noapte urca treptele din piatra ca un ponei împiedicat și în loc de aer respira sughițuri se simțea ca un bukowski al vremurilor noastre dar când punea pixul pe foaie îi cădea mina și de obicei n-avea bani să își cumpere alta că era inflație și alcoolul se scumpise și oricum n-ar fi contat prea mult nici dacă avea o mină căci el nu scria între a fi scriitor și a vomita lui ii plăcea mai mult să dea votcă afară, nu sentimente între 4 pereti, 3 albi si unul multicolor dormea de obicei după-amiaza și seara înainte să plece își parfuma puloverul transpirat un puf în stanga si un puf în dreapta un puf de ck si un puf de dior pentru că dintre două femei nu știa ce să aleagă una îi dăduse atenție seara trecută a doua îi dăduse un copil neatent cu mai mult timp în urmă între două greșeli oare care-i mai bună sa trăiești sau să mori? dar de ce n-ai trăi omorându-te încet si trăgând după tine pe alții, discret

Ce-ar fi de-ar fi sus Catalina? ar incerca Luceafarul sa urce? s-ar mai simti tot rece, muritor? i-ar mai pasa de-a ei privire dulce? s-ar face pentru ea aviator? dar ea? s-ar mai uita ea oare in jos? i s-ar aprinde aripile de foc? l-ar mai vedea ca pe un Fat-Frumos? sau azi Luceafaru-i far de noroc? de-ar fi destepti cei doi s-ar intalni in mezosfera, nu la distanta mare ca unul singur ei s-ar contopi s-ar spulbera intr-o imbratisare dar azi cei doi sunt cam orgoliosi se asteapta unul pe altul sa apara “dragostea fara efort exista”, dar sunt prosti i-a imbatat un sifilitic cu-apa chioara

O constelatie… Cuvinte scrise pe o foaie, una care e pierduta in vant, mai mult sau mai putin, vibrand odata cu zgomotul serii. Dar de ce al serii? Seara e pura, neatinsa, o ascunzatoare perfecta. Are purul talent sa inveleasca sentimentele, sa le accentueze/sa le estompeze? Sa le faca reale, sincere ca noaptea insasi. Doar atunci nu ne e frica sa ni le aratam sau sa ni le insusim, sa le acceptam ca ceea ce semnifica cu adevarat. Sentimente erau cele pe care le simteam in fiecare noapte pentru tine si nu am stiut, si nu ti-am spus, si ne-am uitat. Am uitat cum sculptezi fiecare cuvant adresat mie in ceva personal, onest si pasional. Dar de ce am fost atat de concentrata pe ce spui, ce sens dai cuvintelor, in loc sa dau eu sens actiunilor necorespunzatoare cuvintelor tale uscate, fara sens si noima in timpurile noastre. Timpurile noastre de azi nu imi permit sa imi inghit in continuare naivitatea copilarasca din trecut.Un trecut intortocheat, da, dar asta nu explica impulsivitatea mea spre o simpla iubire, lunga de o noapte. Una singura si a fost de ajuns sa constientizez sentimente neintalnite in mine. M-a speriat felul in care au iesit din mine, toate deodata, nu treptat, o multitdine de constelatii iesind din mine,traversand viscerele, taind inima cu un colt de stea si iesind afara odata cu sufletul. Ti-l daruisem cadou in acea seara neinstelata. Mi-ai zis ca nu mi-ai luat nimic in schimb. L-ai pus in buzunar si l-ai uitat, cum ai facut si cu mine. O tactica bine calculata, ascunzi obiectul atat de priceput, in asa fel incat nu il mai poti gasi. Cumva nici nu l-ai cautat. Dintr-o data cerul s-a invelit cu o plasa de stele, si am privit in negru si in gol la galaxia din sufletul meu sperand ca intr-o buna seara va putea fi returnata la destinatarul initial.

Cearcăne goale și pupile umflate; sunt cu fața inexpresivă întoarsă spre tine. Știu că ești două, dar uitați-vă amândouă la mine. O pastilă două am luat, promit că au fost Nurofen și NoSpa, ho, m-am întors de la un rave aseară și am- am- ………… ok, calm. Am întrebat constant. Două pastile? Trei? Patru? 10? Aia e supradoză, sigur n-am luat atâtea, 10. Am luat 10 împreună? Auzi, dar ia-ți degetele din bretonul meu, că borăsc. Mersi, mersi. OK. De la început, bine, ok, una, doua, trei, auzi? Vezi și tu că mi-au căzut degetele, nu? Alea de la mâna de care m-ai ținut aseară, da.

Last night I walked into the bar we used to go to and your favorite band was playing. I let myself sit on a bar stool and drift away in memories. It felt like a tornado was rushing inside my brain so I closed my eyes and everything I used to love about you appeared. Your warm eyes, your cold hands but still so soft and cozy, your delicate lips, your arms which always used to protect me from the evil, your scent which reminded me of home, your way of making me feel like a princess, your fast heartbeat against my ear. Everything came back to me as the music was still playing in the background, the piano notes making my heart skip a beat. I opened my eyes and I realized how lonely I felt, how slowly time passed by and how quickly everything turned into various shades of grey. And then the music stopped and I heard footsteps. I didn’t want to look, but my eyes drifted away anyway. And there you were, holding hands with someone else, someone I couldn’t quite acknowledge as the girl who took my place. I allowed myself to take a deep glance at you – you’ve changed! You looked happier, yet your eyes didn’t shine as brightly; you were dressed neatly, but you kinda looked messy. Your smile seemed fine, but your slouchy position gave it away. Weren’t you happier? And then our eyes met, and our stares collided, turning into a powder of stars left from our constellation. Your smile faded, my heart ached. But it didn’t seem to make me feel all those things I used to feel. So I stood up, I inhaled deeply and slowly, and made my way out, our arms brushing against each other shortly, making you jump. But not making me feel anything. Why? Because I have moved on.