„Solilocviu I”- de Smaranda Cărare

SOLILÓCVIU (< it., fr.; lat. solus „singur” + loqui „a vorbi”) s. n. 1. Conversație a unei persoane cu sine însăși; monolog. 2. Titlu dat unor scrieri cu caracter de monolog.
Sursa:dexonline.ro
Nu încerc să te înțeleg,
Și să caut răspunsuri.
Nici măcar nu mai ascult ce spune lumea
Oricum, e mult prea târziu,
Iar destinul meu e fără cale de întoarcere.
Te văd uneori pierdut în ceasuri târzii.
Atunci îșî întind mâna și e bine,
Dar și asta se întâmplă  destul de rar,
Încât am uitat ce gust mai aveau serile alea.
Azi ne certăm, a câta oară!
Am pierdut șirul, nu mai contează.
Mă dor cuvintele tale,
Mă arde privirea ta disprețuitoare,
Amicală într-o doară,
Și mă mai doare și încheietura mâinii
Că ai sucit-o într-un acces de mânie.
– Vreau să mor!
Îți strig cu glasul sugrumat.
Iar tu nu știi ce-i moartea!
Nu știi decât să iubești
Cu inima unei prostituate de stradă
Care, în mizeria eternului mâine,
Mai poate iubi dincolo de durere
Și care se agață cu egală speranță
De frânturi de normalitate.
Chiar dacă în lumea mea
Înseamnă ură, și lacrimi și sânge.
Chiar dacă “tot” înseamnă răni
Ce n-au vindecare.
Dar nu-i nimic.
În lumea mea și iubirea e moarte.
Iar tu cu mine, de mine n-ai să mori!
– Ai dreptate! Întodeauna ai dreptate.
Dar vezi tu, nimic nu mai contează,
Nici ura, nici lacrimile, nici sângele, și nici vânătaile
Când atingi spărtura cerului cu mâna,
Când strângi cioburi de iluzii,
Încercând să reclădești fericirea.
Mă bucur când adun înfrigurată
Frânturi de “tine-mine”.
Tu-mă intelegi sau nu vrei să înțelegi
Că te-am cuprins deja în ființă?
Nu-mi poți cere
Să mă despart de ceea ce sunt;
Asta nu se poate decât murind
… sau iubind.
Continue Reading

text anonim

Privesc arta diferit datorită ție. O asociez cu tine, iar arta-i peste tot. Nu mi te pot scoate din cap. Creierul meu iți tot repetă numele, inima ți-I strigă și bate… bate foarte tare. Pentru tine. Mă lupt cu dorința arzătoare de a te suna, de a iți spune ca îmi e dor, de a recunoaște ca nu ne-am făcut bine unul celuilalt si totuși, vrem mai mult. Mai multă agonie rezultată din nepotrivirea noastră. Atât de diferiți si totuși atât de similari. Fiecare are un drum atât de diferit față de celălalt dar, cuvintele ne unesc. “Îmi inspiri artă” iți ziceam, iar tu îmi spuneai că eu sunt toată arta de care ai nevoie. Sunt o visătoare, nu o artistă, mă gândesc la un milion de lucruri pe zi, îmi imaginez cele mai abstracte sau stupide lucruri dar, cel mai des, visezi cu ochii

deschiși… la noi. Arta pe care o creăm amândoi, unul lângă celălalt.
Continue Reading

text anonim

Nu mai ești. Sunt tristă. Știu că ai fost și nu mai ești. Știu că te iubeam și acum nu te mai pot iubi. Sunt tristă. Ești în mintea mea constant, când mănânc, când beau, când dorm. Te aud râzând cu mine când râd, și te aud plângând cu mine când plâng. Ești peste tot, dar nicăieri. Te simt strângându-mă în brațe și îți simt căldura. Te văd peste tot, în umbră sau în soare, la munte sau la mare. Tu nu mai ești, dar eu te văd, te aud, te simt. Tu nu mai ești, dar încă mă gândesc la tine Ia prezent și viitor. Tu nu mai ești, și-mi este dor.
În memoria Smarandei, o fată care și-a trăit viată din plin, chiar dacă nu a avut destul timp Ia dispoziție. Ne-ai părăsit, dar noi nu te vom lăsa in urmă.
Continue Reading

„Și dacă”- de Smaranda Cărare

Și dacă primăvara
A mai uitat un nor
Să-l rupem de pe cer
Și să-l aruncăm
Într-o prăpastie rece
Și acolo să-l uităm,
Să plângă după el
Lumea unui om
Privirea ta îmi plânge
Aripa rănită;
Și primăvara așteaptă
O lacrimă de-a ta
Să îi ridice norul,
Să plece fericită
Ah! Ce mult ar vrea.

Continue Reading

„Tatei / Înfrângerea”- de Smaranda Cărare

***
Vreau lângă mine
Nu o icoană,
Nu un Crist de piatră
Izbăvit prin chinuri,
Spălat de sânge
Și-nviat prin moarte.
Îl vreau pe el
Care greșeste,
Dar știe să-și alunge rătăcirea;
Vreau ochi senini
Să-mi vindece furtuna
Un zâmbet să-mi alunge întristarea;
Vreau inima să-mi ierte stângăcia
Și să-mi primească inima în schimb.
Te vreau așa cum esti.
***
Cea mai mare înfrângere
Mi-a fost indiferența.
Cuvintele tale au fost
Cuțite de gheață în trup,
Privirea – lavă fierbinte
Respirația – vânt năpraznic
Ce-anunță furtuna,
Ca Ana lui Manole,
Cumplita înfrângere.
***
Continue Reading

„Cum mă arde iarna”

Am pielea foarte sensibilă aşa că mă dau cu cremă în fiecare zi. Mai ales iarna. Când mi-e frig.. şi pe interior, şi pe exterior. Devin elastică într-un fel sau altul. De dragul propriului confort sau de dragul unor aparenţe. De dragul unor oglinzi sau ochi. Sau de dragul amândurora.
Am sufletul foarte sensibil… mai ales iarna. Aşa că uneori nu mă mai dau cu cremă. De lene. De dor. De vară. Când toate grijile mi se usucă pe nisipul mult mai fierbinte decât ultima aventură amoroasă, în apa mai sărată decât gustul examenelor şi la răsăritul la fel de temporar ca viziunile naive asupra propriului viitor.
Am pielea foarte sensibilă şi uneori prefer să o las aşa. Mai ales iarna, pe un drum abătut, rece şi noroios. Pentru că roşeaţa pielii mele îmi aminteşte de cum mă arde Soarele vara.
Continue Reading

„Cu ce drept sugrumăm ideea/Un sărut de protocol”- de Smaranda Cărare

***
Cu ce drept sugrumăm idea
Încât să merităm blestemul
De a naște și a ucide în permanență
Cuvintele – necuvintele?

***
Tot ce a mai ramas din iubirea noastră
E un sărut de protocol,
Invidiat de inimile hade
Si pierzând acreala-n vorbe fără rost…
Cu limbile arse de ploaia de soare,
De setea iluziei fostului ieri,
Ne pierdem în gloata ce-adânc se-afundă
În temniți de carne, în carcere slute;
Doar umbre am ramas, pierdute-n răspântii…
Doar două sentințe topite-ntr-un singur cuvânt:
Iubire-venin…

***

Continue Reading

O scrisoare – de Vlad Boțilă

Credeți-mă, nu știu cum pot să încep așa ceva.
Am pierdut o colegă. Rămâne la latitudinea voastră, cei care o cunoașteți mai bine ca mine să o descrieți mai în detaliu, însă o să încerc și eu să spun câteva cuvinte. Actually, să îi adresez câteva cuvinte…..Ca o scrisoare pe care nu o mai apuci să o scrii.
O scrisoare simplă pentru un om minunat.

Hello, how are you? Noi aici nu părem să fim foarte bine, deja îți cam ducem dorul…Totuși,să nu fiu ipocrit, fie vorba între noi nu am fost cei mai buni prieteni. Însă întotdeauna te-am considerat o persoană foarte tare și de o frumusețe destul de rară. Ai văzut că astăzi foarte multă lume a resimțit șocul puternic…Chiar putem vorbi de un mare șoc aici. Știu că ai văzut…Prietenii tăi: Daria…Mara…Perju…Stroe…Matei… Wang.. And the list goes on and on. Însă, judecând după reacția tuturor sau, hai majoritatea celor de acolo, ai fost o persoană specială pentru ei, o persoană care avea ceva al ei….Dar ce să fie oare?
Din exterior pot deduce niște chestii, poate tu să mă contrazici….Să fie oare faptul că erai ca o pată de culoare într-un loc mai mohorât? (vezi exemplul parculețului, parcă nu mai este la fel, nu?)….Faptul că nu renuntai așa ușor?….Faptul că erai un om cu o pozitivitate de nestăvilit?….Faptul că ai fost, chiar și în puținul timp petrecut împreună, o persoană cu un bun simț și caracter ieșit din comun? Hm…Ce să fie oare, nu pot să mă decid….
Înainte să începi să mă judeci după ce citești acest lucru da, așa e, nu am reușit să îmi iau rămas bun cum se cuvine. Nu am putut intra în capelă, pur și simplu am simțit că nu rezistam presiunii. Plus, nu ai apucat să mă cunoști suficient, dar eu trebuie să fiu omul puternic din grup, sau mai bine zis să par.
Plâng acum puțin, în timp ce îți scriu scrisoarea, simt însă că îi adaug o ușoară emoție pe care cred că o vei sesiza.

Continue Reading