„Arta” de Andreea Gălățeanu

Cum să fiu eu artist, dacă tu ești arta? Cum să fac eu artă când tu ești de neconceput în lumea asta? Deoarece artistul nu e definiția pe care societatea i-o dă, e o trăire, un sentiment, o simțire care vibrează în sufletul tău, controlându-ți toată ființa spre puterea pasiunii și dorinței spirituale. Pierdut în nebunie, el își pune sufletul în ea, îl vinde pentru o cauză mai mare decât el, decât întreaga omenire. Paradoxal va fi renegat și venerat în societate, va vărsa lacrimi și sange, căci corpul lui nu va putea suporta sufletul ce trazneste ca o bomba atomica tot, prin maretia lui, el vrea sa explodeze, sa iasa din lumea asta, exploatandu-si corpul in toate modurile posibile. Duce o lupta cu viata, dar in acelasi timp scoate ce e mai bun din ea. Se lasa pagubas in fata destinului, dand frau liber inimii. Fac arta din cei pe care ii iubesc si cand o fac, o fac inconstient, fara rationalitate. Si realizand astea ma intreb cum sa fiu eu artist, cand tu esti arta vietii? Tu in toata metamorfoza ta, in toata iubirea si veneratia, in simtirea viselor si iubirea cosmarurilor. Cum pot eu, cand deja maximul a fost atins de tine, in tine? Pentru ca asta e tot ceea ce faci tu, emani arta deoarece esti arta, transpiri dragoste deoarece numai asta esti, dragoste. Dar ajungand in absolut trebuie sa stim ca aici, in lumea asta, vom trai cu solitudine, pregatindu-ne cosmarurile, demonii si durerile pentru streangul din cealalta viata, unde infinitul sufletului nostru va fi transformat in ingerul visurilor noastre bine definite. Vom incanta paradisul si ne vom trai sensibilitatea fara pic de resemnare. Macar acolo stiu ca poate din tine voi deveni eu, fiind un artist ambulant si mediocru care leviteaza, dar fara succes pe langa ingeniozitatea macra in forma pura.

Continue Reading

text de Andrei M.

               Zumzet in zare, soarele apune. Ma captiveaza  pentru o secunda, in urmatoarea deja ma pierd in ecoul multimii, zeci de fete pe care le vad pentru prima si ultima oara; in niciuna nu ma regasesc. Oare vad la fel ca mine, oare simt?

               Deja au plecat pe drumurile lor, iar eu incerc sa rezist adierii viitorului, sa traiesc fiecare clipa in intregimea ei nemarginita. Nu concep sa ma sperii de o furtuna, nu am voie sa sper la o briza. Ma gandesc la o infinitate de momente, incercand sa ascund dorinta, care atat de timid ma acapareaza, unui singur moment care sa dureze la infinit.

               S-a facut tacere, orizontul e pustiu, atat de subit incat ma copleseste. Din galagie au ramas doar ecouri, din soare, doar nori, din oameni, doar eu, aici, acum, intrebandu-ma daca nu cumva ar trebui sa merg in bataia vantului.
Continue Reading

„Îngeri/Pași” — de Smaranda Cărare

***
Pictase îngeri
în adâncimi de aer
de parcă ar fi dormit
în barca rece
a vieții,
de parcă sticla
în care a închis râsul
s-ar fi spart.
La suprafața apei
îngerul ochilor pictase o lacrimă.
***
Mergând prin cenușa imperiului
pașii tăi se pierd
și urmele devin
mai negre ca însăși teama de întuneric.
Gândurile arse-ale tale, ale mele
se succed pe urmele veșniciei.
De-ar fi străzi…de-ar fi măcar o voce
să ne asculte, să nu ne spună
care-i ieșirea din labirint…
***
Continue Reading

„Eu, tu…/Ceasul nopții” — de Smaranda Cărare

***
Stelele mă privesc
reci ca însăși nemurirea.
Vulcanii nestinși, pierduți în marea de-ntuneric
scrutează neființa cu ochii roșii de soldat
Cenușa imperiului, ruinele trecutului,
eu, tu…
Vulcanul timpului, steaua nemuririi,
noi…
***
Ceasul nopții răsună mâhnit
într-un oraș fără viață
Afișul surâdea de pe un stâlp
mai rece
ca singurătatea
de parcă noi am fi trăit
măcar o zi acolo,
de parcă moartea
ar fi evadat din noi
***
Continue Reading

text anonim

inerție între două bucăți de lemn el își trăia viața între raftul din stejar pe care își ținea hainele (sortate după culoare) și barul din alun lucios plin de sticle goale în lumina zilei el simțea moartea zi de zi dând cu aspiratorul curățând zațul de pe căni și ștergând praful dintre cărțile citite cu 20 de ani în urmă când încă putea citi căci pe-atunci n-avea creierul inundat de stafii între două etaje el se plimba în fiecare noapte urca treptele din piatra ca un ponei împiedicat și în loc de aer respira sughițuri se simțea ca un bukowski al vremurilor noastre dar când punea pixul pe foaie îi cădea mina și de obicei n-avea bani să își cumpere alta că era inflație și alcoolul se scumpise și oricum n-ar fi contat prea mult nici dacă avea o mină căci el nu scria între a fi scriitor și a vomita lui ii plăcea mai mult să dea votcă afară, nu sentimente între 4 pereti, 3 albi si unul multicolor dormea de obicei după-amiaza și seara înainte să plece își parfuma puloverul transpirat un puf în stanga si un puf în dreapta un puf de ck si un puf de dior pentru că dintre două femei nu știa ce să aleagă una îi dăduse atenție seara trecută a doua îi dăduse un copil neatent cu mai mult timp în urmă între două greșeli oare care-i mai bună sa trăiești sau să mori? dar de ce n-ai trăi omorându-te încet si trăgând după tine pe alții, discret

Continue Reading

text de: Ștefan Duminică

Ce-ar fi de-ar fi sus Catalina? ar incerca Luceafarul sa urce? s-ar mai simti tot rece, muritor? i-ar mai pasa de-a ei privire dulce? s-ar face pentru ea aviator? dar ea? s-ar mai uita ea oare in jos? i s-ar aprinde aripile de foc? l-ar mai vedea ca pe un Fat-Frumos? sau azi Luceafaru-i far de noroc? de-ar fi destepti cei doi s-ar intalni in mezosfera, nu la distanta mare ca unul singur ei s-ar contopi s-ar spulbera intr-o imbratisare dar azi cei doi sunt cam orgoliosi se asteapta unul pe altul sa apara “dragostea fara efort exista”, dar sunt prosti i-a imbatat un sifilitic cu-apa chioara

Continue Reading

text anonim

Am vorbit cu luna acum 3 zile pe ceas i-am spus de tine
TU mi-a propus sa NU. mi-a mangaiat gentil palma mi-a citit
Verdictul a fost: “nu”
Ma asteptam la asta.
Nu vreau sa scriu si nu fac arta nu vreau sa creez, sa colorez.
Vreau sa vreau ce nu vreau.
Viscol de creier alergand dupa cuvinte
Cutremur ce-mi alunga gandurile negre
Totusi daca ma vede?
M-am ascuns sub bolta de frunze a unui militar ranit
A zis ca il asteapta nevasta acasa Iar eu am zambit in plin razboi si i-am dat o sansa. in luna sa te vad pe veci
Cum te arati spre soare, tu soare inima mare urla in neant nu am ales si nu am vrut tsunami, omori oameni molecule de oameni
Alearga spre salvare. imi frangi cutite in cuvinte, pare ca nu vei fi
Dar te rog! Mai stii tu,zeita? Mai stii tu,floare de soare?
Mai stii tu, pasi gri catre mine?
Te am scris pe celalalt
Eu si nu am avut un regret ca m am decupat pentru tine.
Oameni care nu si pot uita trecutul
Si voci idioate
Mi am inchis ochii
Pentru ca urla.
Continue Reading