„Nebun” de Smaranda Cărare

Am vrut să-nchid o pasăre în colivie

Nebun ce sunt,

Căci pasărea era Adevărul.

Am vrut să închid adevărul într-o colivie.

 

Am închis pasărea în colivie

Nebun ce sunt,

Pasărea a spart colivia și a zburat

Nu mai aveam nici pasăre nici colivie

Am vrut să-nchid Adevărul într-o colivie.

Continue Reading

„Îngeri/Pași” — de Smaranda Cărare

***
Pictase îngeri
în adâncimi de aer
de parcă ar fi dormit
în barca rece
a vieții,
de parcă sticla
în care a închis râsul
s-ar fi spart.
La suprafața apei
îngerul ochilor pictase o lacrimă.
***
Mergând prin cenușa imperiului
pașii tăi se pierd
și urmele devin
mai negre ca însăși teama de întuneric.
Gândurile arse-ale tale, ale mele
se succed pe urmele veșniciei.
De-ar fi străzi…de-ar fi măcar o voce
să ne asculte, să nu ne spună
care-i ieșirea din labirint…
***
Continue Reading

„Eu, tu…/Ceasul nopții” — de Smaranda Cărare

***
Stelele mă privesc
reci ca însăși nemurirea.
Vulcanii nestinși, pierduți în marea de-ntuneric
scrutează neființa cu ochii roșii de soldat
Cenușa imperiului, ruinele trecutului,
eu, tu…
Vulcanul timpului, steaua nemuririi,
noi…
***
Ceasul nopții răsună mâhnit
într-un oraș fără viață
Afișul surâdea de pe un stâlp
mai rece
ca singurătatea
de parcă noi am fi trăit
măcar o zi acolo,
de parcă moartea
ar fi evadat din noi
***
Continue Reading

„Solilocviu I”- de Smaranda Cărare

SOLILÓCVIU (< it., fr.; lat. solus „singur” + loqui „a vorbi”) s. n. 1. Conversație a unei persoane cu sine însăși; monolog. 2. Titlu dat unor scrieri cu caracter de monolog.
Sursa:dexonline.ro
Nu încerc să te înțeleg,
Și să caut răspunsuri.
Nici măcar nu mai ascult ce spune lumea
Oricum, e mult prea târziu,
Iar destinul meu e fără cale de întoarcere.
Te văd uneori pierdut în ceasuri târzii.
Atunci îșî întind mâna și e bine,
Dar și asta se întâmplă  destul de rar,
Încât am uitat ce gust mai aveau serile alea.
Azi ne certăm, a câta oară!
Am pierdut șirul, nu mai contează.
Mă dor cuvintele tale,
Mă arde privirea ta disprețuitoare,
Amicală într-o doară,
Și mă mai doare și încheietura mâinii
Că ai sucit-o într-un acces de mânie.
– Vreau să mor!
Îți strig cu glasul sugrumat.
Iar tu nu știi ce-i moartea!
Nu știi decât să iubești
Cu inima unei prostituate de stradă
Care, în mizeria eternului mâine,
Mai poate iubi dincolo de durere
Și care se agață cu egală speranță
De frânturi de normalitate.
Chiar dacă în lumea mea
Înseamnă ură, și lacrimi și sânge.
Chiar dacă “tot” înseamnă răni
Ce n-au vindecare.
Dar nu-i nimic.
În lumea mea și iubirea e moarte.
Iar tu cu mine, de mine n-ai să mori!
– Ai dreptate! Întodeauna ai dreptate.
Dar vezi tu, nimic nu mai contează,
Nici ura, nici lacrimile, nici sângele, și nici vânătaile
Când atingi spărtura cerului cu mâna,
Când strângi cioburi de iluzii,
Încercând să reclădești fericirea.
Mă bucur când adun înfrigurată
Frânturi de “tine-mine”.
Tu-mă intelegi sau nu vrei să înțelegi
Că te-am cuprins deja în ființă?
Nu-mi poți cere
Să mă despart de ceea ce sunt;
Asta nu se poate decât murind
… sau iubind.
Continue Reading

„Și dacă”- de Smaranda Cărare

Și dacă primăvara
A mai uitat un nor
Să-l rupem de pe cer
Și să-l aruncăm
Într-o prăpastie rece
Și acolo să-l uităm,
Să plângă după el
Lumea unui om
Privirea ta îmi plânge
Aripa rănită;
Și primăvara așteaptă
O lacrimă de-a ta
Să îi ridice norul,
Să plece fericită
Ah! Ce mult ar vrea.

Continue Reading

„Tatei / Înfrângerea”- de Smaranda Cărare

***
Vreau lângă mine
Nu o icoană,
Nu un Crist de piatră
Izbăvit prin chinuri,
Spălat de sânge
Și-nviat prin moarte.
Îl vreau pe el
Care greșeste,
Dar știe să-și alunge rătăcirea;
Vreau ochi senini
Să-mi vindece furtuna
Un zâmbet să-mi alunge întristarea;
Vreau inima să-mi ierte stângăcia
Și să-mi primească inima în schimb.
Te vreau așa cum esti.
***
Cea mai mare înfrângere
Mi-a fost indiferența.
Cuvintele tale au fost
Cuțite de gheață în trup,
Privirea – lavă fierbinte
Respirația – vânt năpraznic
Ce-anunță furtuna,
Ca Ana lui Manole,
Cumplita înfrângere.
***
Continue Reading

„Cu ce drept sugrumăm ideea/Un sărut de protocol”- de Smaranda Cărare

***
Cu ce drept sugrumăm idea
Încât să merităm blestemul
De a naște și a ucide în permanență
Cuvintele – necuvintele?

***
Tot ce a mai ramas din iubirea noastră
E un sărut de protocol,
Invidiat de inimile hade
Si pierzând acreala-n vorbe fără rost…
Cu limbile arse de ploaia de soare,
De setea iluziei fostului ieri,
Ne pierdem în gloata ce-adânc se-afundă
În temniți de carne, în carcere slute;
Doar umbre am ramas, pierdute-n răspântii…
Doar două sentințe topite-ntr-un singur cuvânt:
Iubire-venin…

***

Continue Reading