Ceasul electronic de pe noptieră indică ora 20:26 și stai timp de un minut holbându-te cum numărul se schimbă în 27. Ți se pare ție sau trece în mai puțin de un minut? Te trântești pe canapea și te prelingi pe ea ca un material de satin necălcat. Întinzi mâna după telefonul pe care îl porți după tine prin casă chiar dacă locuiești în 24 metri pătrați. Îl iei peste tot pentru că îți poartă de urât. Te simți incomplet fără el pe blatul de la bucătărie. Dacă blatul se murdărește de făină, să se murdărească și telefonul. Să fie acolo, prezent cât speli vasele. Îl iei în mână cum stai pe canapea și vrei să o suni pe bunica, să îi mulțumești pentru pachet, dar înainte de asta intri pe Instagram 5 minute.
Scrollezi acele 5 minute, dar se fac 20. Afli repede ce-a făcut fiecare pe parcursul zilei de azi, pe unde e lumea aia din liceu cu care te vedeai în fiecare zi și acum ești mirat că îi vezi răsfirați prin toată lumea. Analizezi toate vacanțele, te întrebi câți bani au costat biletele de avion și când vei avea oportunitatea și tu să îți iei zborul.
Te lovește puțin un sentiment ciudat când te uiți peste toate evenimentele și locurile în care ai putea fi acum la ora 20:57, dar realizezi repede că ți-a amorțit un picior că ai stat în aceeași poziție de aproximativ 31 minute. Și ca o pișcătură de țânțar, te pișcă realitatea că de fapt te afli pe canapeaua ta. Te încearcă un sentiment de evadare, de neputință și te liniștești cu gândul că ai timp, cum spunea bunica odată „ești tânăr mamă, ai toată viața înainte”. N-ai mai sunat-o pe bunica, ai uitat.
Ajungi la un moment dat să te întrebi dacă ți se întâmplă doar ție, dacă ai tu vreo problemă, vreo dependență ciudată sau doar o dorință permanentă de a rămâne conectat cu și la ce fac ceilalți. Dai un search rapid pe Google și te identifici cu un fel de FOMO sau frică de a rata conexiuni cu persoane, evenimente sau locuri. După care îți apar niște link-uri cu posibile boli serioase pe care le-ai putea avea și ieși de pe browser. Ți-a rămas întipărită în minte o definiție dată de niște psihologi britanici care o descriu drept o “aprehensiune omniprezentă că alții ar putea trăi experiențe satisfăcătoare de la care unul este absent”. Și chiar așa e, o teamă vagă, un fenomen care înglobează o serie de frici inițiate de social media în majoritatea cazurilor.
Vrei să faci cumva să muști puțin din experiența altuia, să o guști și să vezi dacă e mai captivantă sau mai neobișnuită. Oare ceilalți se identifică mereu cu ce îmi arată mie când dau scroll 5 minute în 20? Și ajungi într-un punct în care citești articole și te uiți la clipuri cu detoxuri de social media, cu exemple de „am stat 2 luni fără rețele de socializare și acum sunt un alt om”. Sau auzi prieteni care spun că stau doar câte 30 de minute pe zi, nu interpretează tot ce văd zilnic și se simt mai împăcați. Atunci conștientizezi că și ei s-au confruntat la un moment dat cu asta.
Următoarea zi îți pui telefonul pe polița de la ușă, nu îl mai lași să te însoțească peste tot. Te așezi iar pe canapea, cu ochii spre tavan de data asta și te gândești că ai vrea așa tare să se teleporteze telefonul ăla lângă tine, atât de mult pe cât ți-ai dori să te teleportezi pe tine în 3 locuri deodată.
Am citit că FOMO include două procese: în primul rând, percepția de a lipsi, urmată de un comportament compulsiv pentru a menține aceste conexiuni sociale. Aspectul social al FOMO ar putea fi postulat ca fiind relaționarea care se referă la nevoia de apartenență și formarea unor relații interpersonale puternice și stabile.
Simți că începi să faci progrese, că dependența se transformă ușor ușor într-o mingiuță pe care o poți controla și simți că în sfârșit poți jongla cu stările tale. Nu mai pui atât de multă presiune socială pe tine, încerci să te detașezi și să te concentrezi pe ce e mai important. Îți înfrunți propria realitate. Dar deodată apar niște deadline-uri, teste sau examene. Simți iar nevoia de teleportare, undeva în mediul online sau să fii oriunde altundeva, doar în fața biroului nu. Și mingea iar a scăpat de sub control și a dat singură gol la echipa adversă. Revin stările de nesiguranță și îți dorești să verifici iar pe toată lumea, să compari, respectiv să joci meciul în terenul altcuiva că ți se pare că oricum acolo gazonul e mai verde.
Scroll peste scroll, eveniment peste eveniment și te gândești că după ce o să treci peste obstacolul acesta vei fi peste tot și nicăieri. Deocamdată ți se pare că până și bunica își trăiește viața mai plăcut decât tine. Atunci îți aduci aminte să o suni să îi mulțumești pentru pachet, dar s-a făcut deja ora 23:13. Sigur doarme la ora asta. Te decizi să o suni dimineață și astfel o iei de la capăt.