redactor: Bianca Pomparău // editor: Cătălina Perju
Învățământul online a lăsat de dorit în România, însă în zonele rurale a fost aproape imposibil de susținut. Mihaela, cadru didactic la Școala Primară Cosițeni, județul Iași, a hotărât că trebuie să facă ceva pentru elevii ei, niciunul dintre aceștia neavând posibilitatea să participe la orele online. Aceasta le-a oferit smartphone-uri cu ajutorul unei campanii online, făcându-i fericiți pe micuți.
Pandemia cu care s-a confruntat și țara noastră în anii 2020-2021 nu ne-a întreabat dacă ne este bine, dacă ne este rău, sau dacă ne descurcăm… Cu atât mai mult, profesorii au fost puși în fața unor abordări complet diferite. Să fii cadru didactic nu este ușor… Însă, să fii cadru didactic pe timp de pandemie a fost extrem de dificil.
Școala Primară din Cosițeni, județul Iași, pare a fi o școală ca oricare alta de la țară, dar, dacă sapi mai adânc, vei descoperi multe impedimente de care s-au lovit cele 3 cadre didactice care activează în această școală. Toaleta „în fundul curții” și învățământul simultan sunt lucruri mărunte pe lângă problemele de care s-au lovit în timpul pandemiei. Școala online a avut un impact negativ asupra tuturor elevilor, însă cel mai mare impact l-a avut asupra celor care au imposibilitatea de a participa la cursurile online. Copiii din centrele de plasament sau copiii a căror familii nu au posibilități financiare au fost cei mai afectați de această rupere de cotidian.
Mihaela Plugariu a terminat, în vara anului 2020, studiile superioare pe specializarea „Pedagogia învățământului primar și preșcolar” din cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. După finalizarea studiilor, aceasta și-a căutat un loc de muncă, știind că primul ei job nu va fi unul dintre cele mai bune. Destinul a dus-o în satul Cosițeni, județul Iași unde Școala Primară din Cosițeni este una dintre școlile din România unde toaleta se găsește în „fundul curții”, unde copiii învață în sistemul simultan și unde putem găsi un număr de doar 3 cadre didactice. O tânără de doar 22 de ani, care a ales să facă ceea ce o pasionează cel mai mult, indiferent de locul în care profesează. În același timp, aceasta a finalizat și studiile masterale, la specializarea „Didactici aplicate pentru învățământul primar”, făcând și voluntariat pentru diferite asociații.
La doar 22 de ani, Mihaela Plugariu a înfruntat cu greu problemele învățământului din România pe timp de pandemie, deoarece în facultate nu a învățat-o nimeni cum să facă față acestor dificultăți. Cu toate acestea, a încercat din răsputeri să ofere elevilor ei toate condițiile pentru a le oferi minimul de informații, însă, de multe ori, situațiile au fost peste puterile ei.
Mihaela a declarat că dacă nu ar fi făcut această meserie din pasiune, cu siguranță ar fi renunțat de mult. Orele online au fost pentru ea „ca un duș cu apă rece”, și cum problemele nu vin niciodată singure, Mihaela și-a dat seama că niciun elev nu avea posibilitatea de a participa la orele online. Și-a pus gândurile cap la cap și a demarat o campanie online, pentru a aduna smartphone-uri sau tablete pentru elevii ei. Campania a fost un succes, reușind să ofere fiecărui elev câte un dispozitiv pentru a participa la orele online. S-a lovit de multe obstacole, dar a reușit să-și păstreze calmul interior pentru a le rezolva.
Din vorbă în vorbă, Mihaela ne-a povestit că munca ei a fost în zadar… La scurt timp după ce campania a luat sfârșit, a observat faptul că doi dintre elevii ei nu intrau deloc la ore. În urma unor mari semne de întrebare, a aflat că părinții copiilor au vândut smartphone-urile primite, pentru a-și cumpăra alcool și tutun.
Cu o dezamăgire profundă, a înfruntat realitatea… rece în care copiilor le este luată educația, în care aceștia sunt ghidați să preia din obiceiurile părinților, realitatea rece în care te simți inutil, indiferent de cât de multe încerci să faci pentru cei din jurul tău… Mihaela își ridica moralul, realizând că ea este singura șansă a acelor copii.
Ea ne mai povestește și despre colectivul în care se află… Parcă temătoare, ne spune doar că a luptat singură și că sprijinul la care s-ar fi așteptat, a lipsit. Despre directorul instituției, Zmău Ionela, am aflat că nu și-a dat atât de mult interesul față de aceste probleme, pe cât ar fi trebuit, din funcția pe care o are.
Ne-a mai povestit și despre Tudor. Un copil de 10 ani, foarte conștiincios, cuminte și respectuos. Din păcate, Tudor face parte dintre cei doi copii al căror telefon a fost vândut… Mihaela, cu vocea tremurândă, ne povestește despre el că este un copil care chiar își dorește o educație, însă familia în care s-a născut îi pune multe piedici. Părinții, obișnuiți cu aceste obiceiuri nocive, s-au pus pe primul loc înaintea unui viitor diferit pentru fiul lor.
Școala online a fost un minus pentru toți elevii, în special pentru cei din centrele de plasament sau cei din familii fără posibilități. La Școala Profesională Specială „Ion Pillat” din Dorohoi, orele online au fost o raritate din cauza lipsei aparaturii necesare sau a internetului.
„Nu am făcut ore online. Mulți elevi ai școlii noastre provin din medii defavorizate, din familii dezorganizate sau monoparentale, cu situație materială precară, ce nu-și permit achiziționarea acestor dispozitive care să le asigure accesul la educație”, mărturisește o voce tristă. Gabriela F. este profesor de psihopedagogie specială la clasa a VII-a și de limba și literatura română la clasele a IX-a și a XI-a la Școala Profesională Specială „Ion Pillat”. Ea afirmă faptul că în instituția de învățământ unde profesează, orele online au fost ca o jucărie scumpă pe care ți-o dorești de mic copil, chiar dacă știi că e puțin probabil să o primești vreodată.
Aceasta lucrează cu elevi cu probleme mintale ce nu se pot desfășura într-un ritm normal de învățare, acești copii având nevoie de mult mai multă atenție și dedicare. „Elevii noștri au probleme multiple. A lucra cu ei este foarte greu, epuizant. După 6 ore desfășurate cu ei ieșeam efectiv epuizată, dar cu o oarecare satisfacție că cel puțin o parte dintre ei își însușeau câteva cunoștințe din cele transmise de mine.” În ceea ce privește orele online, ea ne spune: „mi-a fost milă…mi se rupea sufletul când știam că singura scăpare a acestor copii este educația dată de noi și le-a fost luată și aceasta pentru o perioadă”.
Singura formă online prin care doamna Gabriela a comunicat cu elevii ei a fost grupul pe WhatsApp. Aceasta trimitea informații, scheme ale lecțiilor, teme, doar pentru 7 elevi. Doar 7 elevi din clasa a VII-a aveau posibilitatea de a face ore online, din 13. Pentru ceilalți, doamna Gabriela trimitea materialele prin metoda „școala la plic”. Ne spune că acei copii probabil nici nu înțelegeau acele fișe, nu știau să le rezolve sau chiar nici măcar nu le citeau. „Motivația lor pentru învățarea în mediul online era foarte slabă. Mai mult de atât nu am putut face.”
Mai mult decât atât, ne spune că unii dintre elevii ei, ce suferă de handicap sever, nu sunt capabili să utilizeze diferite gadget-uri, chiar dacă le dețin. ”Cu acest tip de copii este foarte greu să lucrezi chiar și avându-i lângă tine deoarece se exprimă foarte greu, unii aproape deloc. În online nici nu am putut avea vreo speranță că pot comunica cu ei.” Cu un sentiment nemărginit de milă față de acești copii îngreunați de soartă, doamna Gabriela a încearcat să le fie alături în perioada dificilă. Cu lacrimi în ochi, își aduce aminte de cuvintele unuia dintre elevii ei: ”Mi-e dor de dumneavoastră, doamna profesoară…mi-a spus stâlcit Bogdan, la un moment dat, un băiețel ce suferă de autism și vorbește foarte greu…m-am simțit neputincioasă în acel moment, am simțit cum sufletul îmi lăcrimează.”
Atmosfera din timpul orelor „față în față” nu a putut fi comparată. Doamna Gabriela povestește cum în fiecare dimineața se revede cu elevii ei cu zâmbetul pe buze, unii din copii fiind mai afectuoși, dorind o îmbrățișare, o vorbă frumoasă, pe când, în timpul pandemiei, au fost lipsiți de aceste obiceiuri. „Orele decurg într-un mod interactiv, copiii sunt activi, adresează întrebări, sunt dornici să comunice. Atunci, stăteam singură în clasă, așteptând parcă forfota din pauză, glumele, un desert servit împreună, însă îmi dădeam seama că singura comunicare apatică este salutul de pe grupul online la care îmi răspundeau foarte puțini”, mărturisește ea.