redactor: Mara-Cătălina Bălăiță // editor: Cătălina Perju
Tocmai ați ascultat un fragment din partea a doua a Concertului nr.2 pentru corn de Richard Strauss, cântată de Doris Iorga la oboi. Această secvență face parte din solourile ei preferate și povestea pe care o aduce pe scenă este de un deosebit rafinament. Richard Strauss este considerat unul dintre cei mai mari compozitori ai secolului XX. A compus acest concert în timp ce locuia la Viena și a dedicat oboiului unele dintre cele mai frumoase melodii, fiind unul dintre compozitorii preferați ai lui Doris.
Am ținut neapărat să vă spun povestea din spatele acestei lucrări, deoarece împreună cu Doris am ajuns la concluzia că muzica clasică, la fel ca și arta în sine, are nevoie întotdeauna de un context. Acesta te ajută să înțelegi parcursul, dar și rolul lucrării, transpunându-te în locul autorului, înțelegându-i ideile. Astfel, totul prinde mai mult sens și vezi lucrarea cu alți ochi, sau mai bine spus, o asculți cu alte urechi.
Doris este din Bacău, dar locuiește în București de 8 ani și este absolventă a Conservatorului de Muzică din București. Are 26 de ani și și-a terminat studiile muzicale pe specializarea oboi. A colaborat pe parcursul acestor ani cu Opera din București și în prezent este angajată la Filarmonica „George Enescu”, la Ateneul Român.
Ca să fiu sinceră, în momentul în care ne-am întâlnit, discuția s-a ramificat în alte 5 conversații diferite, noi interese și deschideri spre mirajele artei. De la structura și anatomia lui David al lui Michelangelo până la sexismul din instituțiile ce ar trebui să susțină arta. Împreună cu Doris am aflat de funia ce ține elementele artistice împreună și le împărtășește cu publicul, exprimată prin orice formă creativă.
Doris mi-a mărturisit că este pasionată de muzică și de artă în general și dorește să reușească să îi facă pe oamenii din jurul ei să iubească arta măcar o zecime din cât o îndrăgește ea.
Chemarea pentru muzică
O fetiță de 5-6 ani stă sub un balcon în fața blocului bunicii ei. E vară, iar pe lângă mirosul de tei se aud niște acorduri de pian de la fereastră. Îi plăcea mult să zăbovească în fața balconului pentru a o asculta pe fata profesoarei ei cum apăsa clapele cu finețe, formând sunete ce se transpuneau ulterior în acorduri ale unei melodii. Astfel, lumea fetiței a căpătat puțină culoare, descoperind de la o vârstă fragedă tainele muzicii clasice.
Prima dată când am luat contact cu muzica a fost la grădiniță. Tatăl meu a făcut violă și ulterior chiar dacă nu a continuat cu muzica, întotdeauna și-a păstrat în suflet această pasiune. Astfel, am urmat cei 4 ani de scoală primară, studiind pianul la Liceul de Artă „George Apostu” din Bacău. După care mi s-a părut că tata știa prea multă muzică, reamintindu-mi mereu ce nu fac bine sau ce să mai repet. Așa am luat decizia să urmez un instrument la care el nu mă mai putea corecta. Am vrut la flaut pentru că mi se părea fascinant pentru fete, dar tatăl meu mi-a spus că oboiul este un instrument mai aparte.
Profesoara ei de oboi de la început, Delia Pană, a jucat un rol important în dezvoltarea lui Doris.
Ai mei și-au dat seama că am o anumită înclinație spre muzică și că îmi și place. Astfel, m-au dus părinții în clasa a V-a să văd cum sună oboiul, iar profesoara mi-a cântat solo-ul din Lacul lebedelor, fermecându-mă instant. A fost momentul în care m-a vrăjit, iar de atunci și până acum sunt îndrăgostită de acest instrument.
Chiar dacă este considerat de Guiness Book unul dintre cele mai dificile instrumente, oboiul a reușit să îi capteze atenția lui Doris, învăluind-o nu doar în studiu și dificultăți, ci și în mreaja frumosului.
Parcursul la Ateneul Român
În ziua în care și-a dat disertația și a primit felicitări de la profesorii săi, trei dintre ei fiind deja angajați la Filarmonică, aceștia i-au transmis să se pregătească pentru concursul de angajare din cadrul instituției.
Mai erau 21 de zile. Deși eram epuizată, am studiat foarte mult, mă trezeam la 6 dimineața și mă culcam la 2 și încontinuu citeam și studiam. Eram ca într-un cantonament ca să pot fi sigură pe mine și să nu existe dubii în momentul în care mă aflam în fața unei comisii. Trebuie să te pregătești 130% pentru ca în momentul în care ești în concert să poți să fii la 90-100%.
Lumea suflătorilor…dominată de bărbați?
Acum 20 de ani am fi putut spune că această parte importantă din structura unei orchestre era dominată în procent de 95% de bărbați, dar Doris ne mărturisește că în prezent sunt mai multe femei care practică oboiul. Deși există aceste diferențe, care se schimbă pe parcurs ce lumea artei evoluează, în instituțiile ce ar trebui să îi susțină pe artiști, cel puțin în România, ne putem lovi deseori de fenomenul luptei pentru putere, dintre femei și bărbați. Arta ar trebui să reprezinte unul dintre cele mai pure și mai înțelegătoare fenomene, dar în nenumărate rânduri poate interveni sexismul.
Pot să zic că m-am lovit de sexism. Pe unul dintre primele concursuri de angajare nu l-am luat pentru că erau două posturi de șef de partidă, iar cea care era angajată acolo era femeie și se mai căuta încă un șef de partidă de oboi. Am auzit ulterior, nu mi s-a spus în față pentru că ar fi fost un caz penal, faptul că nu se poate să existe două femei la șefia de partidă și astfel au luat un bărbat. Sper ca lucrurile să se schimbe în viitor și să nu mai existe cazuri de genul acesta.
Plusurile și minusurile unei instituții care valorifică muzicienii
Ateneul Român reprezintă un templu al muzicii clasice, templu prin care Doris pășește zi de zi pentru a merge la repetiții cu orchestra.
De fiecare dată când mă duc la servici, deși îmi este greu să îl numesc așa pentru că este prea frumos, intru în Ateneu și mă minunez. Este foarte plăcută senzația să te duci acolo și să admiri coloanele, clădirea în sine și la fel și sala. Deși am colegi care sunt angajați de 20-30 de ani aici și apreciază și sunt conștienți că lucrăm într-un loc cu adevărat fantastic, se confruntă cu adaptarea hedonică (te obișnuiești cu binele) și nu mai sunt la fel de entuziasmați. E ca atunci când îți cumperi o mașină nouă și o speli în fiecare zi până te obișnuiești cu ea. Fiind la început, pe mine sala încă mă surprinde mereu. Mă trezesc și în timpul concertelor că stau cu ochii pe pereți, uitându-mă prin sală.
Ca în orice profesie, e destul de ușor să cazi într-un burnout, din dorința de a studia și de a avansa în carieră. Iar o altă dificultate ce predomină în această meserie ar fi sexismul, femeile fiind considerate că nu ar putea să se ridice la același nivel cu bărbații.
În același timp, școala de muzică românească poate fi considerată puțin deficitară la capitolul structură a studiilor muzicale, spre deosebire de școala rusească sau cea spaniolă.
Cei mai mulți din generația mea din Europa cred că sunt spanioli pentru că la ei în cultură există aceste „las bandas” formate din suflători. Acestea sunt un fel de fanfare care cântă muzică tradițională spaniolă, iar la noi în România sunt mai accesibile instrumentele precum vioara, viola, pianul, deoarece nu necesită o tehnică atât de dificilă. Pe partea de suflat trebuie să înveți cum trebuie să ții buzele, cum să respiri, deoarece trebuie să folosești o altfel de respirație, diferită de cea fiziologică. Așa că pentru un oboist în România trebuie să îți iei singur informații de peste tot. Să mergi la masterclass-uri, să vizionezi videoclipuri pe Youtube sau să urmărești ultimele descoperiri din punct de vedere muzical și tehnic.
Diferența dintre instrumentiști și muzicieni
De obicei, conform lui Doris, instrumentiștii au anumite limitări, oprindu-se la dificultăți tehnice precum nu le merge arcușul, degetele pe claviatură sau articulația nu funcționează suficient de repede. Astfel, în momentul în care te oprești în detalii tehnice nu reușești să vezi imaginea de ansamblu și să te gândești cu adevărat la muzică.
Asta face diferența. Să te gândești cum îl faci pe omul care te ascultă să rezoneze și să simtă ceea ce îți dorești tu, să îl faci să simtă…fie bucurie, supărare, tristețe sau poate regăsirea sufletului pereche. De exemplu, putem vorbi de un tablou, care poate să fie frumos, dar dacă nu are un context care să facă trimitere la ceva anume, e frumos și atât. De aceea anumite opere de artă adevărate trăiesc secole, deoarece au ceva care în mod unanim i-a făcut pe oameni să simtă ceva, chiar dacă pe vremea aia poate nu puteau să își explice ce și cum îi făcea să se simtă.
Orchestra Română de Tineret
Orchestra Română de Tineret este un proiect ce reunește tinerii pasionați de muzică din toată țara. Aceasta s-a remarcat nu doar prin muzica pe care reușesc să o transmită ci și prin prospețimea și aerul tânăr adus de membrii grupului, vârstele lor fiind cuprinse între 18 și 28 de ani.
Doris face parte din orchestra de tineret cu care a mers și în turnee în străinătate.
În momentul în care intri într-un colectiv atât de tânăr, există mult mai mult entuziasm, foarte multă implicare și automat și mai multă distracție. Mergem cu autocarul împreună, jucăm jocuri, astfel creând prietenii cu tinerii muzicieni din toată țara. Experiența de turneu e minunată, deoarece te apropii mult mai mult de oamenii cu care cânți. Realizezi că această experiență este despre oamenii cu care intri în contact.
Turneul Orchestrei de Tineret din Salonic, Grecia
Cel mai recent concert al lui Doris a fost cel din turneul din Salonic, Grecia, unde a cântat alături de Orchestra de Tineret.
Sala de concerte era chiar pe malul mării, pe faleză. A fost superb pentru că ieșeai din sală, iar în culise prin geamuri se vedeau valurile mării. A fost foarte inspirațional, simțeam că mă conectez cu marea, cântând cu ea. Am cântat Simfonia a 2-a de Rachmaninoff care este superbă și pot spune că este ca o expresie a iubirii. Dacă îți spune cineva că te iubește precum se exprimă Rachmaninoff în simfonia aceasta, poate să fie cea mai frumoasă declarație de dragoste. Chiar recomand să o asculți. A fost o energie foarte proaspătă, toți fiind tineri. Ne-am pus toată concentrarea și atenția în concertul respectiv și publicul a simțit implicarea.
Planuri de viitor
Doris își dorește ca școala de muzică românească să înflorească, vrând să fie o componentă a acestei evoluții. Și-a propus ca în viitor să facă anumite proiecte pentru tineri, atât în București cât și în Bacău, orașul în care a crescut și de unde a absorbit primele taine muzicale. Totodată, i-ar plăcea ca prin ceea ce face să atragă oamenii din comunitățile care nu au avut acces până acum la acest gen muzical și să îi facă să interacționeze cu arta, respectiv să o înțeleagă.
Mi-ar plăcea să combin artele vizuale cu muzica pentru că există o conexiune foarte strânsă și experiența devine mult mai intensă. Astfel, arta ar prezenta un context.
Doris este o persoană care privește cu optimism spre evoluția muzicii clasice în România, dorind să o ajute să se dezvolte și să se reinventeze. Vrea să aducă această artă cât mai aproape de public, iar acest lucru poate fi fezabil doar prin adaptarea la noile generații.
Arta cred că are un scop foarte înalt. Vrea să te facă să înțelegi ceva mai profund despre lume, despre o cultură sau despre un sentiment. Poate unii consideră că muzica clasică nu este pentru oricine, dar dacă ar fi să oferim context, ar fi înțeleasă de toată lumea.