Redactor: Bianca Pomparău // Editor: Cătălina Perju
S-a lăsat o liniște confuză în sala de consultație a medicului ginecolog. Pentru Bianca, prietenul său Alin și doamna doctor, momentul acesta va rămâne întipărit în memorie. Un consult care trebuia să le dea o veste fericită, a ajuns să fie o lecție de viață pentru noi toți. La doar 20 de ani, Bianca a aflat că are cancer.
La începutul anului 2022, când i-am scris să discutăm despre un proiect, mi-a dat cumplita veste că ceva este în neregulă. Însă atât acea veste cât și celelalte care au venit ulterior, au fost spuse pe un ton hotărât de eu mă fac bine, lupt. Cu o personalitate complexă, energică și puternică, Bianca a reușit să întreacă orice obstacol. La începutul prieteniei, obstacolele au fost falsitatea de la facultate, apoi numărul mare de pași pe care îi făceam să ne plimbăm dintr-un capăt în celălalt al Clujului pe la second hand-uri, lucruri care par acum neînsemnate în comparație cu lupta pentru sănătate pe care a câștigat-o. Caracterul său puternic a ajutat-o să se facă bine, să își înțeleagă boala și gândurile.
Acest eseu este despre drumul parcurs spre însănătoșire. Este însă și un eseu despre surprize mascate, despre depresie, despre un consult care a schimbat pentru totdeauna viața Biancăi.
Firea umană tinde să caute sprijin moral în ceilalți, când speranța proprie se ascunde după gândurile rele. Așa că sper din tot sufletul ca povestea sa să ajungă la toate persoanele care caută susținere și înțelegere în momente delicate și care caută o fărâmă de putere să le readucă dorința să lupte. O voce sigură poate ghida multe alte persoane care se simt singure și neînțelese.
Conștientizarea
Ianuarie 2022
Un nou an, un nou loc de muncă împreună cu prietenul meu, Alin. Din data de 18 ianuarie 2022 amândoi am început să profesăm ca și instructori de înot. Un moment foarte important atât al relației noastre, cât și al afacerii, deoarece era prima noastră afacere împreună. Am înființat o școală de înot pentru copii și adulți la nivelul județului nostru. Pentru doi tineri aflați abia la poalele muntelui vieții, eram foarte mândri de ceea ce am reușit să facem. Emoții, bucurie, tristețe, stres, oboseală, dar cu toate acestea, eram împliniți. Eram împliniți pentru că făceam ceva împreună, munceam împreună, dădeam rezultate împreună.
Din ritmul galopant al cotidianului nostru, amândoi ne-am dat seama că era ceva în neregulă cu mine. Mai mult sau mai puțin, amândoi ne gândeam la un lucru pozitiv, care ne bucura sufletele, cu toate că era spontan: o sarcină. Prezentam simptome fizice (mărirea abdomenului în volum), iar gândul nostru s-a îndreptat direct către un posibil viitor în 3. Entuziasmați și plini de emoții am pornit cu gândul că vom continua pe acest drum, dacă este să fie o sarcină.
Februarie 2022
Pe data de 17 februarie 2022 am fost programată pentru un control ginecologic de rutină. Zilele parcă nu mai treceau, în dorința noastră absurdă de a afla cât mai repede vestea pe care ne-o doream și la care ne gândeam necontenit.
Venise ziua mult așteptată. Am plecat amândoi din casă, fâstâcindu-ne și umblând dezorganizați dintr-o parte în alta. Tot drumul spre cabinet, abia de acum discutat câteva minute. Parcă nu știam ce să ne spunem unul altuia, cu toate că discuțiile noastre obișnuite erau interminabile. Odată ajunși la cabinet, el s-a uitat la mine cu o privire care a transmis zeci de cuvinte, care m-au făcut în același timp să mă liniștesc, dar și să am mai multe emoții. Tot ceea ce se întâmpla era un amalgam de sentimente pe care nu îl puteam controla.
Am intrat în cabinet. Simțeam cum inima îmi sare din piept, cum rămân fără aer. Emoțiile mă stăpâneau, rămânând fără vreun simț controlabil: nu puteam vorbi, simți. Când într-un final am reușit să mă linișesc, am început să purtăm discuția cu doamna doctor.
„Puiul meu, îmi pare atât de rău pentru tine!”
M-am întins pe patul de spital în timp ce ea a început controlul de rutină. Așteptam cu sufletul la gură să rostească câteva cuvinte, însă mimica feței transmitea un sentiment de înghețare, cu toate că se confruntă cu diferite cazuri zilnic. Mă gândesc… fiecare caz este diferit și are un impact individual. Fiecare emoție și caz nou ajunge și la sufletul ei, cu toate că vârsta a făcut-o să vadă orice… Doamna doctor parcă înghețase la cele pe care le descoperea în timpul controlului. Groaza de pe fața acesteia m-a făcut să împietresc. Făcându-și curaj, cu o voce tremurândă, îmi spune: „puiul meu, îmi pare atât de rău pentru tine!…însă ești bolnavă! Observ pe ecograf o tumoră! Bănuiesc că ai cancer ovarian!”. În acele momente, am simțit că nu mă pot mișca. Nu puteam vorbi, nu puteam simți, nu puteam gândi. Totul a înghețat în jurul meu. De la bucuria și emoțiile pe care le aveam în suflet, cu gândul că aș putea deveni mamă, s-a transformat totul într-un coșmar, pe care nimeni nu și-l dorește: cancer!
Înfruntarea problemei
Sunt Bianca! La 20 de ani am fost diagnosticată cu disgerminom ovarian bilateral în stadiul 1B. Inițial, eram convinsă că totul este o greșeală! Nu putea să fie adevărat, să mi se întâmple fix mie! Însă nici vorbă de greșeală…
Știam că trebuie să rezist! Știam că trebuie să rezolv această problemă care mi-a pus piedică la doar 20 de ani. Veneau spre mine o mulțime de informații despre care aveam o foarte vagă idee: operație, chimioterapie, tratamente… Nu știam cu ce urma să mă confrunt!
Generalizând, cancerul ovarian ocupă locul cinci în decesele cauzate de cancer în rândul femeilor, reprezentând mai multe decese decât orice alt cancer al sistemului reproducător feminin. Riscul unei femei de a face cancer ovarian în timpul vieții este de aproximativ 1 din 78. Șansa de a muri din cauza cancerului ovarian este de aproximativ 1 din 108. Acest cancer se dezvoltă în principal la femeile în vârstă. Aproximativ jumătate dintre femeile care sunt diagnosticate cu cancer ovarian au 63 de ani sau mai mult.
Nu am avut simptome, însă pot spune că noul meu job, care are la bază înotul, mi-a salvat viața. A fost atât un catalizator al problemei, dar și un refugiu pentru mine. Petrecând 5 zile din 7 la piscină, și implicit în apă, acest factor a făcut ca tumora să se dezvolte în volum într-un ritm alarmant, deoarece apa călâie este inflamatoare. Dacă abdomenul meu nu ar fi arătat nicio modificare, probabil nici până în ziua de astăzi nu aș fi depistat această boală, pentru că… cine se duce la un control dacă nu îl doare nimic?
Pe tot acest parcurs al bolii am fost sub observația medicilor de la Institutul de Oncologie din Iași. Am fost supusă la toate investigațiile necesare pentru observarea și analizarea problemei: analize de sânge, scanări RMN, CT, Pet-CT, proceduri care m-au înspăimântat deoarece nu am mai fost supusă niciodată. Totul era nou pentru mine. Nu am avut niciodată contact cu spitalele. Mereu am fost înspăimântată de tot ce înseamnă spital, medici. Un motiv al temerilor mele a fost și grija pe care mi-am purtat-o încă din copilărie. Nici măcar nu am avut mână sau picior rupt, dacă aș putea să mp raportez la „cum se zice” despre toți copiii. A fost foarte greu să suport toate efectele adverse la care am fost supusă, însă dacă nu lupți, nu o poate face nimeni pentru tine.
Era un loc nou. Necunoscut. Singură.
Medicii au considerat că am nevoie de operație de urgență pentru a stopa răspândirea celulelor și a formațiunii, care deja se extinsese între organele genitale.
8 Martie 2022 – pentru mama mea probabil să fi fost cea mai neagră zi a mamei din viața ei. Pe când trebuia să fim acasă, serbând-o pe cea mai bună mamă din lume (pentru că fiecare mama este cea mai bună pentru copilului ei), ea a fost nevoită să mă ducă la spital pentru internare. Cu lacrimi în ochi și neputincioasă să mai spună ceva, m-a lăsat la intrarea spitalului. Preț de 5 minute, nu s-a putut mișca din loc. A înghețat. A înghețaț la gândul că că voi fi supusă atâtor greutăți, de care niciunul dintre noi nu știa prea multe.
În data de 10 martie am fost supusă operației de îndepărtare a tumorii. Ajunsă în sala de operație, toți medicii se uitau la mine, citindu-se în privirea lor empatia. Din dorința de a mă destinde puțin, au început să mă complimenteze și să facă glume împreună cu mine.
„Ok, acum este momentul să te adormim!”
„Bianca, ești eroină!”
Zis și făcut. Acelea au fost ultimele cuvinte pe care mi le amintesc.
M-am trezit după 7 ore. Nu știam unde sunt, nu știam ce mi s-a întâmplat, singurul lucru pe care îl știam era durerea. Durerea cruntă pe care o simțeam. Nu simțisem așa ceva niciodată. Nu știam cum să reacționez. Eram lipită, impropriu, de acel pat de spital. Am fost lipită de el o săptămână.
M-am trezit. Medicii au venit în jurul meu pentru a-mi spune cum a decurs totul. Operația a decurs bine, tot răul a fost îndepărtat. „Bianca, ești eroină! A fost o operație grea, dar eram siguri că totul va fi bine!”. În durerea mea cruntă, cuvintele lor m-au înduioșat.
Au urmat zile de coșmar, nopți și zile nedormite, dureri insuportabile, perfuzii interminabile, lacrimi, gânduri, tristețe. Totul în jurul meu parcă era negru. Nu mai găseam nicio pată de culoare. Lacrimile nu se mai opreau. Gândurile mă măcinau. Nu eram capabilă să îmi gestionez emoțiile, pur și simplu eram copleșită de tot ce mi se întâmpla. Nu mă puteam gândi niciodată că EU voi ajunge în această situație. Gândul că la doar 21 de ani, când trebuia să fiu la facultate cu colegii, să pierdem nopți vorbind și râzând, să ne plimbăm la apus, să colectăm amintiri… Amintirile mele sunt dureroase. Amintirile mele de la 20-21 de ani mi-au schimbat viața. Dintr-un pat de spital, incapabilă să mă mișc și conectată la aparate care nici nu știu ce reprezentau, amintirile mele m-au transformat.
După 12 zile de spitalizare, în sfârșit m-am întors acasă. Eram în stare să mă ridic singură și să fac câțiva pași. Medicii spuneau că mă recuperez foarte bine după o operație cu o incizie de 30 de cm. „Corpul tău tânăr își spune cuvântul!”.
Acasă. Locul meu, cu persoanele mele, cu animalele mele. Lacrimile parcă s-au mai oprit când totul în jurul meu era familiar. Și ziua se scurgea mai repede când vedeam un chip cunoscut. Acum, trebuia doar să mai așteptăm rezultatele biopsiilor, pentru a vedea care vor fi următorii pași de parcurs, spre vindecare.
Au trecut 3 săptămâni. Sună telefonul. Doamna doctor, cu aceeași voce încurajatoare: „nu este nici cel mai rău, dar nici cel mai bine! Dar garantez că totul va fi foarte bine la final!”. M-a încurajat și am crezut-o!
M-am întors la spital. Locul care mă întrista și mă făcea să plâng. Însă ce mă întrista cel mai mult era gândul că voi începe chimioterapia. Doar cuvântul în sine pare unul foarte dur și violent. Însă chiar așa este: dur și violent. Sănătatea și echilibrul meu mintal au fost foarte afectate. După operație slăbisem 8 kg. Pentru mine, imaginea mea și a corpului meu erau foarte importante. Însă toate persoanele care trec prin această boală se confruntă cu schimbări estetice: pielea, corpul, părul, toate se modifică. Nu ar trebui să ne fie rușine de cine suntem și de ce ni se întâmplă. Pentru că atunci când îți pierzi sănătatea, realizezi că, de fapt, era singurul lucru important din viața ta.
Chimioterapia. Am început prima cură pe 14 aprilie 2022. Toată lumea era ațintită asupra mea. Corpul meu a răspuns bine acestui tratament: m-am simțit relativ bine. Simptomele clasice acestor tratamente s-au instalat și în corpul meu, însă nu cu o intensitate mare. Discuțiile purtate cu psihologul spitalului, în ideea de a mă pregăti pentru pierderea părului, le consideram inutile. În sinea mea, eram perfect convinsă că eu nu voi rămâne fără păr.
După 4 zile, am fost externată. Prima cură de tratament a decurs bine, medicii fiind mulțumiți, eram și eu mulțumită.
Simțeam cum toate lucrurile se îndreaptă înspre bine. Până când într-o zi, la două săptămâni distanță, am început să observ din ce în ce mai multe fire de păr pe pernă. Cu fiecare zi care trecea, începea să cadă din ce în ce mai mult. Am simțit un cutremur în tot corpul. Convingerea mea s-a năruit. Am înțeles că nu am scăpare.
4 mai 2022, ora 21:00 – seara în care și Dumnezeu mi-a auzit urletele. Stăteam pe scaun, în fața oglinzii. Prietenul meu, cu lacrimi în ochi și mâna tremurândă, nu era pregătit deloc pentru cele ce urmau. Rămăsesem cu doar câteva fire de păr. Trebuia să scap de ele. Cu o lacrimă pe obraz, a început să îndepărteze părul care mi-a mai rămas, cu mașina de tuns. În acele momente, urletele mele au fost auzite și de Dumnezeu. Nu înțelegeam de ce mie. De ce mi se întâmplă mie una ca asta. Acea noapte a fost una pe care nu o voi putea uita niciodată.
A urmat a doua cură de chimioterapie, care a fost mai agresivă. Am simțit-o: vomă, greață, amețeli, dureri de cap, lipsa poftei de mâncare. Nu reușisem să mănânc o masă întreagă de câteva zile. Slăbisem încă 2 kg. Ajunsesem la 45, dar nu mai conta. Tot ce conta era să mă fac bine. Perfuziile interminabile au avut și ele un sfârșit. Stările de rău au avut și ele un sfârșit.
După cele două cure, doctorii erau foarte pozitivi în ceea ce privește remisia mea. A trebuit să aștept până în luna iulie pentru o examinare de tip Pet-CT, pentru a confirma evoluția stării mele de sănătate.
Zilele treceau, emoțiile din sufletul meu se intensificau. Nu credeam vreodată că aniversarea vârstei de 21 de ani mă va prinde bolnavă și instabilă emoțional. Șocul pe care l-am suferit atunci când mi-am pierdut părul m-a zdruncinat. M-a zdruncinat atât de tare, încât mi-am pierdut orice speranță. Nu mai voiam să aud și să știu nimic. Acea pierdere m-a făcut incompletă.
De asemenea, și pierderea un viitor copil al meu m-a făcut incompletă. Un gust amar mi-a fost dat de lipsa de comunicare a posibilităților mele, ca și pacient, în goana spre vindecare. Posibilitățile de păstrare și congelare pentru o viitoare fertilizare nu mi-au fost prezentate, visele mele de a deveni mamă fiind spulberate. Pentru moment, simțeam un gol pe care nimeni nu îl poate umple. Dorința de a deveni mamă mi-a fost spulberată. Simțeam cum mă apasă gânduri depresive, nu mă puteam opri din plâns. În momentele în care vedeam pe rețelele de socializare postări despre viitoare mămici și bebeluși, parcă viața mea se oprea în loc. Cu timpul, am realizat că bucuria sufletului o poți împărți și cu un copil care nu este al tău, dar poate deveni al tău. Tot ceea ce este important este sănătatea.
Momentul deciziei finale, să o numim, a sosit. Am efectuat scanarea Pet-CT, care și această mi-a creat stări de rău. Însă nu mai conta. Mă interesa doar să aflu că sunt în remisie. După 2 zile, sună telefonul. Emoții. Tremur. Răspund.
„Sunteți în remisie!” – cuvinte pe care orice pacient, atunci, când le aude, tot corpul levitează. Nu am mai simțit nimic. Nu știam ce trebuie să simt. Ce trebuie să zic. Am rămas fără cuvinte. Pentru o secundă, parcă nici nu înțelesesem ce mi s-a spus. Ochii s-au umezit de lacrimile fericirii. O bucurie imensă să auzi că ai scăpat de o boală atât de cruntă!
Fără cei care au crezut în mine și m-au sprijinit necontenit, probabil că nu aș fi reușit. Prietenul meu m-a ocrotit necontenit, a fost lângă mine în cele mai negre momente. Părinții mei, în suferința lor, au încercat să mascheze durerea cât mai bine în fața mea, pentru a nu mă demoraliza și mai tare. Dar într-o boală ești singur. Ești tu cu tine, și atât! Indiferent cât de multe persoane ai în jurul tău, tot singur ești. Ești tu cu tine, cu gândurile tale și cu boala ta. Nimeni nu te poate înțelege, și nu este de condamnat, pentru că doar atunci când treci prin așa ceva, poți înțelege. Însă umărul pe care plângi este foarte important! Nimic nu este imposibil, atâta timp cât îți dorești și te rogi! Luptă! Plângi! Ridică-te! Nu poți fi niciodată sută la sută în siguranță, însă niciodată nu ai voie să renunți!
Soarta a făcut ca eu și Ștefan, cel mai bun prieten al familiei mele, să aflăm în același timp că suferim de cancer. Discuțiile cu el le simțeam cel mai aproape, trecând amândoi prin aceeași situație, aceleași simptome, aceleași tratamente. Ne-am susținut unul pe altul până în ultimele momente…
Pentru Ștefan – toate emoțiile trăite în timpul scrierii textului sunt pentru tine. Eu am câștigat lupta, însă tu ai plecat! Cu bine!
