redactor: Cătălina Perju // editor: Irina Găinușă // ilustrator: Ioana Lascu
Dacă aș avea să aleg între alb și negru, cel mai probabil aș sta pe gânduri o vreme. Însă când vine vorba de albul sau negrul altora, sunt prima care găsește soluții mute și mă compar. Eu, frica și speranța ne punem la o masă, iar cine țipă mai tare câștigă. Când încerc prea des să preiau controlul tuturor lucrurilor, sfârșesc prin a regreta teribil cum m-a făcut să mă simt fiecare refuz sau hai că vedem noi. De ce nu pot fi eu oare căpitanul acestei corăbii care se cheamă destinul meu?
Nu prea mă mai cheamă nimeni în oraș, iar când încerc să ridic singură Disco ball-ul și să pun în surdină muzica preferată a invitaților, nu vine nimeni. Și există o voce care-mi zice că nimeni nu mă vrea acolo, că nu-mi permit să mă apăr sau să mă explic, că nu are sens să îmi doresc mai mult decât am: Ai primit liniștea pe care ți-o doreai? Ce tot mai vrei?
Liniștea a venit stând pe loc și a lăsat timpul să treacă. Dar singurătatea cu care vine fiecare alegere e menită să te învețe să fii mai selectiv. Oare de ce nu-ți mai scriu oamenii? Nu pentru că nu le-ar fi dor de tine, ci pentru că ai transmis un mesaj clar. Dar acum de ce îmi e dor? Și de ce nu mă lupt cu senzația asta că le pot face pe ambele, după mult timp în care o secundă făcând pe placul altora însemna să nu fiu eu? Dar las timpul să își facă treaba.
Te vezi înlocuită în fiecare relație pe care ai avut-o. Și e destul de amuzant – acum, că originalul nu e la fel de apreciat, doar pentru că se diferențiază prin simpla autenticitate. Când încerci să îți aperi părerea, armele folosite cândva în apărarea ta ți se întorc împotriva; când vrei să dai un semnal de pace, tot ce-ți iese pe gură sunt acuzații nespuse la timp. Pentru că atât de mult te-a rănit să nu-ți poți conduce singur destinul. Când totuși armele au fost coborâte și toate taberele se întâlnesc să își discute pacea, tu nu accepți că așa a trebuit să fie dusă lupta. Că nu tu ai ieșit victorios folosindu-le tacticile. Toți comandanții au cele mai bune uniforme, pline de steme; arată atât de frumos în poze, aranjați și cu cel mai fals zâmbet, pentru că nu au câștigat războiul de care aveau nevoie. Eu primesc doar orice o mai rămâne după ce ceilalți se liniștesc. Nu am energia să mă ridic de la masă și să anunț că am atacat pe flancul estic al amintirii din iarna trecută, când, precum un copil mic, vorbeam de jucăria mea preferată sperând să nu cresc și să o pierd, pentru că asta m-ar fi dus la autodistrugere. În schimb rămân în Elveția mea, unde seară de seară e și mai însorit, un loc pentru care am lăsat timpul să treacă, unde nu am inventat scheme noi de luptă, unde îmi recunosc greșelile și îmi cer iertare.
Acum le eviți story-urile, pentru că nu ai puterea să le dai ghost. Cum să te desparți așa de copilăria ta? Să te ridici de la masă și să fugi? Încă mai simt mirosul Bucureștiului când sunt speriată. Încă am nopți când stau și caut un rost, caut un semn, caut să intervin. Respir tot mai rapid, viziunea mi se încețoșează și te îmbrățișez. De fiecare dată eu am fost cea care trimitea semnale, care lucra pe ascuns la o traiectorie corectă prin care să te întâlnești cu mine și să nu mă mai uiți vreodată. Însă acum regret din tot sufletul că nu am existat să îmi spun stop. Câtă suferință mi-am creat, din dorința de a nu simți că duc luptele cu timpul singură.
Nu mai contează cum am ales să fiu acum, pentru că nu vreau să întreb timpul cum mi te-a adus; cum, fără niciun semnal, griji, sau tactici, ai reușit să-mi încetinești luptele, până în punctul în care nu-mi mai pasă. Așa că stau și mă întreb: Ce pot oare să fac eu?