redactor: Oana-Maria Moldovan // editor: Carina Pepene // ilustrator: Daria Cojocaru
Dacă ai citit articolul despre influența epidemiilor, nu ar trebui să te mire faptul că acum a venit și rândul războaielor să se urce pe scena reprezentată de istoria întunecată a modei. Sau, poate că nu e întunecată, e doar istorie, în forma ei brută; e genul de istorie despre care arareori vorbim. Dar, până la urmă, cineva trebuie să o facă și pe asta.
Detestam orele de istorie în școală, mă gândeam adesea că războaiele astea de care ni se tot pălăvrăgea sunt – în sine – fără prea mare rost. Probabil că nu sunt singura în situația asta. Istoria artei părea, pe departe, un subiect mult mai interesant, cel puțin acolo nu trebuia să rețin câți soldați a avut Ștefan cel Mare. Trebuia să știu alte lucruri, cum ar fi influența socio-politică în stilurile artelor, sau care erau detaliile de bază pentru a diferenția diversele curente artistice. Totuși, un lucru de care „nu m-am prins” până spre sfârșitul liceului era faptul că istoria artei e, ei bine, tot istorie, și că fiecare lucru care s-a întâmplat în trecut are un aspect al cauzalismului.
Istoria este despre oameni, societăți și culturi, despre artele frumoase și folclor, despre războaiele emoționale, dar și umane, care – se pare – că au schimbat pe vecie traiectoria industriei modei.
Am citit odată într-o carte de fashion că „Singurul lucru constant în modă este schimbarea”; presupun că acesta este chiar motivul care face moda atât de interesantă.
Bătălia de la Steenkerque și cravatele dantelate
Influența Bătăliei de la Steenkerque este destul de simplă. Bătălia avut loc în Anglia, 1692, în timpul Războiului de 9 ani. În onoarea victoriei franceze, femeile încep să adopte o eșarfă drapată lejer, iar bărbații o cravată dantelată simplă, trecută printr-o butonieră.
Acest lucru poate părea aproape infim în comparație cu schimbările majore cauzate de alte războaie. Cu toate acestea, cravatele, ca simbol al victoriei, au reprezentat în vestimentaţia masculină un must have pentru mai bine de 200 de ani de la bătălie. Cravata ajunsese să indice atât statutul social al celui care o purta, cât și influența politică pe care o avea. Victoria, până la urmă, e și ea o formă de putere. Și ce putea reprezenta mai bine puterea dacă nu chiar simbolul câștigului?
Uneori, aceste detalii mici, cele pe care le trecem cel mai des cu vederea, pot avea o enormă însemnătate. Moda este despre detalii, despre artă și linii, despre accesorii care s-au născut într-o bătălie.
Războiul de 7 ani e de vină pentru cottagecore
Cu toate că azi o cunoaștem drept un micro trend ( deși ar putea fi mai curând considerată o subcultură a genului indie), ideea de cottagecore este de fapt mai veche decât ne-am putea imagina. Singura diferență constă în denumirea acestui trend.
Cottagecore, răspândit și sub numele de ,,farmcore” și ,,countrycore”, este – în termeni foarte simpli – inspirat de o interpretare romanțată a vieții agricole occidentale. Se axează pe ideea unei vieți simple și în armonie cu natura.
Înainte de orice, trebuie să înțelegem că Războiul de 7 ani a dat naștere unuia dintre cele mai interesante efecte ale fluturelui din istorie.
Se crede că bazele imperiului Prusiei s-au pus datorită Războiului de 7 ani care a durat din 1756 până în 1763. Acest război a mai dat naștere și unui fenomen care se numea „perioada iluminării” (o iluminare intelectuală, aproape elitistă), care i-a influențat pe mulți nuveliști și filosofi în scrierile lor. Totuși, unul dintre cei care s-au făcut remarcați a fost J.J. Rousseau cu lucrarea sa din 1762 „Contractul social”. Prin scrierile sale, le determină ulterior pe doamnele din înalta societate franceză să încerce stilul unei „vieți simple”, cea mai proeminentă și influentă dintre aceste doamne fiind chiar Marie Antoinette.
Ce presupunea această iluminare filosofică pentru femeile burgheze ale Franței? În termeni foarte simpli, însemna să îți construiești o casă în stil rural, lângă palatul în care locuiai de fapt, să cultivi flori și fructe văratice și să te joci cu iezi. Sună cunoscut?
Ideea traiului simplu a pornit de la o decădere economică agravantă provocată de război. Cu toate acestea, este destul de discutabil cât de mult înțelegea Rousseau filosofia pe care o răspândea, având în vedere statutul său în societatea franceză. Dar, un lucru știm sigur: a promovat un trend; realitatea este că această iluminare reprezenta pentru înalta societate un trend care îi distra.
Să recapitulăm acest domino: Războiul de 7 ani a dus la căderea economiei din Europa. Economia pusă în pericol a dus la idealizarea de către filosofi a unei vieți simple, care nu punea preț pe bunurile materiale. Această romanţare crizei în care Europa se afla le-a determinat pe doamnele înaltei societăți să creeze imaginea falsă a unui stil de viață pe care ele nu îl trăiau cu adevărat. Mai e ceva? A da, era să uităm, odată cu o schimbare socială apare și una artistică, așadar, clica lui Marie Antoinette începe să abordeze un stil vestimentar pe care nu l-aș putea descrie altfel decât țărăncuță chic.
Umerii bufanți și decolteurile adânci în formă pătrată sau dreptunghiulară intră astfel în scenă. Femeile acestei societăți purtau haine în culori pastel, care la prima vedere ar părea simple haine de câmp ( asta dacă nu luăm în considerare faptul că îmbrăcămintea țăranilor francezi de la vremea respectivă era într-o cromatică întunecată din cauza crizei de materiale).
Moda este ciclică, revine iar și iar…poate e prea repetitivă această afirmație, dar nu e de prisos să înțelegem adevărata sa însemnătate. Pare bizar să afirmăm că trendul de cottagecore a pornit de la un război din secolul XVIII. De fapt, nu e bizar când știm că, într-o formă sau alta, într-un moment sumbru al istoriei umanității ( pandemia de covid ) era de la sine așteptat ca acest stil să revină, chiar dacă sub o altă denumire. Nu contează numele trend-ului, pe cât contează însemnătatea sa artistică.
Revoluția Franceză sau revoluția modei?
La scurt timp după Războiul de 7 ani, Franța se confrunta cu una dintre cele mai mari revoluții din istoria mondială ( care nu este practic un război, dar ar putea fi considerat ca unul )[i]. Revoluția Franceză a avut loc între anii 1789 și 1799 și a avut drept consecință eradicarea familiei regale franceze.
Franța se confrunta deja de mult timp cu o criză economică cutremurătoare din cauza fondurilor aproape inexistente rămase în stat. Cetățenii francezi se simțeau epuizați de munca interminabilă care părea fără rost, frustrați pentru că nu aveau ce le pune pe masă copiilor și, în final, revoltați pe luxul în care trăia regalitatea țării. Adesea în poveștile istorice tindem să vorbim despre „societatea bună”, despre familiile înstărite care au condus cândva lumea. Dar, istoria nu se rezumă doar la ei; arta nu s-a rezumat vreodată doar la ei.
Așadar, francezii vor o schimbare și pentru că nimeni nu le-o oferă, decid să-și schimbe singuri soarta. Astfel începe revoluția, iar aici, nici măcar nu mai vorbim despre Revoluția Franceză, ci despre cea a modei.
După 10 ani grei, se termină și Revoluția Franceză, iar acum încep să se resimtă urmările reale ale libertății egalității și fraternității. Deși decăzută de pe tron și mai apoi condamnată la moarte, Marie Antoinette influența vestimentaţia foarte evident în continuare. Francezilor nu le plăcea acest lucru, nu doreau ca răposata regină să mai dicteze normele sociale și estetice. Astfel, se întâmplă ceva cu totul interesant: străzile Parisului sunt luate cu asalt de femei și bărbați liberi care se exteriorizează prin ținute decadente (pe cât de decadente își permiteau să fie).
Restaurarea monarhiei în 1815 a determinat o renaștere a conservatorismului la nivel european: ținută romantică. Acest fapt s-a datorat dorinței clasei muncitoare de a-și păstra identitatea proaspăt recuperată. Stilul lor reflecta întoarcerea la o perioadă „de glorie” a Franței. Femeile franceze au dat la o parte combinezoanele fostei Regine, cât și stilul pastoral al acesteia. Influențate și de mișcarea romantică a literaturii, au transformat Parisul în capitala mondială a modei. Clasa socială nu mai dicta trendurile, pasionații de frumos o făceau.
Războiul Civil Japonez, modernizarea estului
Denumit mai des în Asia drept Războiul Boshin (Războiul anului Dragonului de Pământ Yang), Războiul Civil Japonez s-a desfășurat din 1868 și până în 1869 și avut loc în timpul dinastiei Meiji a Japoniei. Războiul a pornit de la o revoluție stârnită de niște nobili și samurai nesatisfăcuți de unele relații diplomatice pe care Împăratul Meiji le construia treptat cu Vestul și care urmau să dăuneze națiunii. Până la urmă, deși victorios, Imperiul a cedat și a permis începerea modernizării Japoniei, sau mai bine zis western-izarea sa.
Înainte de orice, trebuie să înțelegem că familiile importante, care aparțineau de politica și apărarea țării, și-au dorit această schimbare, această modernizare. Nu au fost singurele, căci poporul japonez era de partea lor. Mulți dintre aceștia credeau că, pentru a avansa economic și pentru a-și dezvolta domeniile de activitate care se ocupau cu industrializarea (industrie tot mai proeminentă în Occident), trebuiau „să facă pe plac” lumii moderne. Și cum altfel realizeze acest lucru, dacă nu prin imitarea obiceiurilor și a vestimentației?!
Odată cu permiterea acestei pseudo modernizări care avea loc în Japonia ( iar mai târziu și în alte state vecine care i-au luat exemplul ), a început și modernizarea artelor, în special a modei. Începând din acest punct, o bună parte din femeile japoneze, au renunțat la haina tradițională, în favoarea detaliilor inspirate din Era Victoriană ( curentul vestimentar reprezentativ pentru mare parte din Vest ). Deși pentru silueta doamnelor nu a fost o schimbare atât de mare, cromatica materialelor a fost una care avea să revoluționeze din acel punct încolo industria modei Estice ( s-a făcut o trecere de la culorii foarte vii, la unele întunecate, aproape sumbre ).
Japonia devenea tot mai asemănătoarea Occidentului, iar Anglia începea să se simtă neliniștită pe măsură ce țara continua să se dezvolte din punct de vedere industrial și militar. Autorul Algernon Mitford a fost uimit de modul în care „dintr-o lovitură Japonia a sărit de la întunericul Evului Mediu în cea mai aprigă lumină a secolului al XIX-lea”.
De ce este important să vorbim despre acest război civil și despre efectele sale? Simplu: el a fost primul pas spre modernizarea Estului, prima etapă prin care industria modei occidentale influența Asia și se lăsa influențată, la rândul său de cultura asiatică. Astăzi Japonia reprezintă una dintre cele mai influente țări atunci când vorbim de lumea fashion-ului; de la acel street style tipic, la lolita sau chiar la harajuku.
Arta e nimic fără cultură.
Primul război mondial și emanciparea feminină
Primul război mondial a început în anul 1914, după asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, și a ținut până în anul 1918. Se preconizează că au murit peste 16 milioane de soldați și civili din cauza acestui eveniment care a luat cu asalt lumea.
Înainte de a intra cu bocancii militari ( pun intended ) în motivul vestimentar, trebuie să înțelegem un alt fenomen. În iulie 1914, când războiul a izbucnit, se credea că acela urma să devină cel mai mare război din istorie, ceea ce însemna că, statele „participante” aveau nevoie de resurse umane, aveau nevoie de soldați mai mult ca niciodată. Nu a fost prima dată în istorie când o femeie mergea la război, dar a fost prima dată când a fost nevoie de o haină militară feminină datorită numărului mult mai mare de femei care începeau să se înroleze, sau să se ofere de voluntari. Nu mă refer la haina militară a femeilor, tip palton, care a apărut în 1956 ( mai mult pentru estetic decât pentru funcționalitate ), ci mă refer la haine militare, asemenea celor masculine, dar care erau croite pe măsura femeilor și după trupul și greutatea ( bocancii femeilor armatei Americane erau mult mai ușori pentru a exista o mai mare mobilitate). De asemenea, tot în această perioadă, au apărut și uniformele trupelor monitorizate, care constau într-o haină militară și o fustă lungă, plisată, cu nasturi. Franklin Simon este cel care a dat naștere acestei creați la atelierul său din New York în 1914.
Emanciparea feminină pe timp de război nu s-a oprit totuși aici. În mare parte a istoriei modei, Vestul ( în special SUA în ultimii 100 de ani ) a reprezentat șablonul de urmat în ceea ce privește fashion-ul, cât și influențele culturii populare.
Așadar, bărbații ( și persoanele născute în corp bărbătesc ) erau la război, iar femeile au rămas acasă, în țări vestice cu o economie pe cale de distrugere. Deși femeile de culoare și cele care proveneau din Estul Europei erau obișnuite cu necesitatea de a lucra pentru a-și întreține familiile, pentru multe femei „caucaziene” ( termenul nu este folosit în totalitate corect ) acest lucru a avut un impact socio-cultural.
Se petrec două lucruri: emanciparea feminină ia amploare mai mult decât s-a întâmplat vreodată în istorie, iar acest fapt se resimte prin vestimentație. Începe să apară femeia cu loc de muncă, care are nevoie de o garderobă potrivită pentru a lucra. În 1922, Varvara Stepanova crează haina constructivistă, care avea la început scopul de a fi folosită pentru o piesă de teatru. Simplitatea rochiei și faptul că putea fi realizată eficient din punct de vedere economic au fost motivele pentru care, la doar 4 ani după finalizarea războiului, a reprezentat unul dintre obiectele vestimentare ale femeilor moderne.
„Euforia momentului de pace care a urmat nihilismului și distrugerii provocate de Primul Război Mondial, a dus la o efervescență a activităților sportive și la o perioadă de consumerism accelerat. Această combinație a generat o obsesie pentru distracția plină de energie ca polo, navigare, curse de cai și tenis, toate acestea necesitând un kit însoțitor.” (Moda – Istoria completă, ed. 2013, Quintessence Editions Ltd.)
Așadar, odată cu începutul anilor ’20, creatorul vestimentar francez Jean Patou devine principala sursă de inspirație pentru haina feminină de sport ușoară, aproape ca un neglijeu. Acesta, alături de Coco Chanel, a susținut aspectul garçonne ( de linii drepte și talie joasă ) chiar și în creațiile sale sportive.
Primul Război Mondial a fost o tragedie. Emanciparea femeilor și a industriei de fashion, care au urmat ca rezultat al acestui război, au fost, însă, mult așteptate ( în special de către sufragete ). E trist să ne gândim ce s-ar fi întâmplat fără acest pas al vieții socio-politice.
Al Doilea Război Mondial, ultima treaptă de urcat în industrie
În poveștile noastre tot auzim repetându-se două nume mari. Le spunem la nesfârșit, le ridicăm în slăvi. Sunt supranumite drept primele pioniere ale modei, mamele industriei, reginele Parisului: Gabrielle Bonheur – Coco Chanel – și Elsa Schiaparelli, rivale de moarte la titlul de „cea mai mare creatoare de modă”. Sunt ele atât de importante pe cât le fac cărțile de istoria modei și revistele glossy să pară? Da… și poate, sunt chiar mai importante de atât. Dar, nu au fost singurele, căci fără Lucien Lelong azi nu am mai fi avut industrie.
Pe lângă influența majoră pe care au avut-o după Primul Război Mondial și după gripa spaniolă, la doar 20 de ani distanță continuă și după Al Doilea Război Mondial să schimbe o industrie care părea de neschimbat. Ultima treaptă de urcat în industrie, a fost urcată de cei trei, cot la cot, la granița dintre anii ’40 și ’50.
Al Doilea Război Mondial a durat din 1939 și s-a finalizat în 1945 când echipajele militare naziste au fost capturate și condamnate pentru crimele de război pe care le-au săvârșit.
În 1940 trupele armatei germane invadează Parisul, iar casele de couture se închid pe durata războiului. În același an, Lucien Lelong îi convinge pe naziști să nu mute capitala modei de la Paris la Berlin. În ’41 acesta zboară în America unde imploră cumpărătorii să nu abandoneze producția de textile franceză. Motivul? Cu doar o lună înainte, Japonia întrerupse producția de mătase pentru Europa și Statele Unite. Designul este, în acest punct al istoriei, în pericol. În același an sistemul de raționalizare, care includea și hainele, este implementat în Marea Britanie, iar mai apoi și în restul Europei și a Americii de Nord. Ca urmare a crizei de textile din lume, se naște costumul de baie feminin din două piese ( forțele armate aveau nevoie de materialele elastice pentru parașutele lor ). La un an distanță, în 1942, Societatea de acțiuni a designerilor de modă din Londra este înființată pentru a promova și sprijinii interesele couturierilor londonezi și francezi. Odată cu începutul anului 1944, sunt prezentate primele colecții de couture franeze de la începerea războiului, fiind invitați de onoare soldații americani. În ’49, la 4 ani după terminarea războiului raționalizarea hainelor ia sfârșit.
Couture-ul era mort în capitala mondială a modei. Lucien Lelong – prin relațiile diplomatice –, Elsa Schiaparelli – prin creațiile sale suprarealiste care nu se mai opreau – și Coco Chanel – prin legăturile sale cu armata germană – au ajuns cei trei designeri care au rămas în picioare după această tragedie. Nu vorbim despre ei „de amorul artei”, ci pentru că au făcut tot ceea ce le-a stat în putință pentru viața industriei. Dar ca ei mai sunt; sunt costumerierii de la teatre, croitoresele care își mutaseră buticurile în propria casă și sutele de nume pe care nu le știm ale industriei care s-au luptat până la ultima suflare.
Ultima treaptă de urcat în industria modei se referă la probabilitatea ca această lume de vis să fi dispărut acum mult timp dacă nu erau oameni care au crezut în artă mai mult decât în orice altceva. După ce treci de o criză de confecții ști, o simți, că nimic nu mai poate opri această industrie, nici măcar un război pe atât de mare ca și cel în cauză. Dacă cei trei sunt adesea puși pe un piedestal imaginar, este pentru că s-au dus „până în pânzele albe” pentru industria fashion-ului.
Războiul din Vietnam, sursă de inspirație a unei noi generații
La începutul anilor ’60 ia naștere un fenomen: the hippies. Pentru o bună perioadă de timp, ei au fost considerați o legendă urbană. Realitatea e că la început această subcultură indie a luat naștere în semn de protest asupra Războiului din Vietnam.
“Războiul ( din Vietnam ) a făcut ceea ce aproape nimic altceva nu ar fi putut face… A forțat o breșă majoră în conștiință. Și a creat o breșă în credință atât de mare încât, prin ea, oamenii au putut începe să pună la îndoială toate celelalte mituri ale statului corporatist.” -Robert Reich, The Greening of America 1970
Războiul din Vietnam a început în 1955 și a durat până în 1975. Vestul ( în special SUA ) a fost implicat, într-o măsură sau alta în acest război. Tinerii noilor generații se confruntau, pentru prima dată în viața lor, atât cu efectele sfâșietoare ale războiului, cât și cu decăderea economică cauzată de corporatism.
Am putea să considerăm că hipioții și punkerii erau ( și sunt ) parte a aceleași mișcări. Acest fapt se datorează ideologiilor politice ( de stânga ) foarte asemănătoare. De asemenea, cronologic vorbind, cele două au reprezentat un continuum: începând cu hipioții și terminând cu punkerii. Adesea când vorbim despre genuri muzicale, subculturi sau chiar „protestatarii drepturilor omului” există și o curioasă apartenență ale acestor grupuri, care se disting prin artă, prin modă.
Războiul din Vietnam a reprezentat o perioadă întunecată din istorie, s-au dus dintre noi mult prea multe vieți, la vârste mult prea fragede – nu e de parcă acesta nu ar fi tiparul pentru majoritatea războaielor. Vestul începea să vadă, pentru prima dată, abuzul care se petrece în Est, în țările uitate, în țările condamnate. Aceste generații, cele ale anilor ’60-’80, își doreau mai mult ca oricând să aibă capacitatea și puterea de a opri meschinăriile care se răsfrângeau asupra popoarelor sărace. De fapt, nu puteau, căci mulți erau adolescenți, tineri; erau la vârsta la care trebuiau să se regăsească pe sine, nu la vârsta la care să găsească formula magică de oprire a tiraniei războiului.
Dar protestau, protestau atât împotriva războiului, cât și societăţii care l-a promulgat, societatea vestică care a permis nașterea acestor evenimente. Arta, de multe ori, reprezintă și ea o formă de protest. Așadar, au protestat și prin haine. Deși erau văzuți ca fiind un grup periculos, hipioții învățau despre iubire, despre pace, despre egalitate și toleranță. Duceau o viață liberă, iar acest fapt s-a reflectat și în îmbrăcămintea lor. Vestimentaţia era – de cele mai multe ori – constituită din haine confortabile, din materiale ușoare care nu poluau planeta ( cum ar fi pânza și inul topit ). Dacă frații lor mai mici, the punks, vorbeau despre anarhie cu geaca de piele pe un umăr, hipioții predicau despre liniște, cu tălpile goale în iarbă.
Pentru prima dată în istorie, comoditatea, naturalețea și libertatea au (re)devenit motive artistice în garderoba oamenilor. Totul se datorează unui război, unei tragedii fără de proporții.
Război sau artă?
Cine suntem noi să spunem ce va influența arta? Cine suntem noi, oamenii, dacă nu doar niște fugari ai vieții, rătăcind aievea printre stilouri cu penițe colorate, pensule îndoite, partituri răsfoite și multe alte motive reprezentative artei. Poate că arta nu ar exista fără om, dar nici omul fără ea. O găsim în tot și toate. Războaiele se duc și în atelierul de pictură, în sălile de spectacole, pe scene și mai ales în spatele lor. Arta, e și ea o formă de război.
O mare parte din istoria modei, din istoria frumosului a fost reprezentată de evenimente horifice. Nu putem spune că această artă s-a dezvoltat „din cauza” sau „datorită” războaielor, pandemiilor, revoluțiilor, sau ale altor momente în care au pierit vieți umane. Industria modei s-a format ca urmare a tuturor acestor factori. În momente tragice, omenirea are nevoie de speranță, de lumină, de curaj pentru a merge mai departe. Poate că pentru unii ideea de fashion pare ceva simplu, nimic mai mult decât „o bluză neagră luată din mall”. Pentru cei care știm, pentru cei care înțelegem, pentru cei care alegem să vedem dincolo de imaginea inițială… pentru noi industria aceasta e un absolut.
Putem spune atât de multe prin artele frumoase (modă, fotografie, balet, arhitectură), prin artele care adesea nu sunt văzute ca o artă. Istoria nu o putem schimba, dar este alegerea noastră dacă și cum îi vom aduce un omagiu prin cultură.
„Atunci când creez și mă întreb care este scopul, mă gândesc la cineva care trece printr-o perioadă proastă din viața sa. Poate că acea persoană este tristă, se trezește și îmbracă una dintre creațiile mele, și așa se simte mai bine. Așadar, în acest sens, moda este un mic ajutor în viața unei persoane.” – Miuccia Prada
[i] Revoluția unei țări reprezintă o revoltă a cetățenilor împotriva sistemului administrativ sau al conducerii țării; îl putem considera un război intern.
