redactor: Rebecca Popescu // editor: Catalina Perju // ilustrator: Ioana Lascu
Această persoană, care intenționează să mă omoare, ar putea intra atât de ușor în casă, pentru că n-am încuiat. Eu stau cu spatele la ușa de la bucătărie, cu căștile în urechi, ascult ceva sau cânt sau dansez sau pur și simplu nu aud nimic și intră prin spatele meu, și mă împușcă. Oriunde vrea, are voie sa aleagă că doar sunt cu spatele. Măcar o să mor ușor. Și înainte să mor o să ascult ceva sau o să dansez sau o să cânt.
E foarte ciudat, să stai în casa ta, în care ai locuit toată viața și să te gândești la așa ceva. Acasă te simți safe și teoretic nu se poate întâmpla nimic rău. Tu mergi acolo ca să te liniștești, dar în realitate, se pot produce adevărate dezastre care să te urmărească toată viața. Care să-ți provoace cea mai mare oftică, cel mai mare regret, care te îneacă, la propriu și la figurat.
Un cutremur te poate lăsa fără casă, rămâi singur să te lupți cu realitatea care ți-a distrus tot ce cunoșteai mai bine. Un incendiu face totul scrum, toate pozele, toate cărțile, toate cadourile, patul, masa, canapeaua, scaunul tău preferat.
Dar o ceartă, o ceartă puternică face ca totul să se cutremure, să se ardă, să se rupă. Uși trântite care crapă pereții, țipete care se aud în ecouri pe hol, toate rămân în casă. Și râsul rămâne, dar uneori râsul e doar o chicoteală și nu știi niciodată când te așteaptă o neînțelegere la colț. Cearta vine pe furiș, când vrea ea pentru că, uneori, nici nu-ți dai seama cât de mult greșești sau cât de iritată e persoana de lângă tine. Și vine, așa, încet, și te lovește tare, pe la spate. Exact ca un intrus care intră în casă și îți dă cu ceva în cap, și cazi, și apoi îți fură și pocalele din dulap.
Haosul se dezlănțuie la picioarele tale și strică tot.
Totuși, joia la ora 18:00 e puțin probabil ca cineva să intre în bucătărie și să te împuște, e mai plauzibil să intre ursul dacă stai la munte. Dar acasă este atât de fragil și poate fi distrus atât de repede încât nici nu-ți poți da seama.
Tot acasă, între oameni apropiați, pe care îi iubești și care te iubesc, lucrurile se repară mai ușor, mai natural și dezinvolt. Certurile trec, unele se iartă, unele, nu. Toate rămân. De unele o să-mi aduc aminte eu, poate pentru că se țipa tare. De altele o să-și aducă aminte altcineva pentru că s-a speriat sau pentru că s-a enervat teribil sau pentru că a plâns mult.
Pățesc de multe ori să mă simt vinovată, prea vinovată, pentru lucruri pe care le-am făcut, pentru un cuvânt nelalocul lui, pentru un gest pe care nu l-am gândit. Lucrurile cu adevărat dureroase pentru cei din jurul meu, deseori, îmi scapă sau aleg să le ignor pentru că mi-e greu să mă supun pe mine însămi la certurile interioare. Eu știu ce pot să-mi fac, știu la ce să mă aștept. Uneori știu ce mă așteaptă și de la ceilalți și stau cu ochii în pământ și aștept să se termine. Apoi rămân singură, sau așa mă simt, singură pe planetă. Atunci aleg să îmi distrag atenția în orice fel, cum pot. Încet, încet uit.
Cu toate astea, de acasă îți e dor pentru că uiți repede. Pentru că acasă e mereu o succesiune de trăiri puternice intrinsece sau pe care le împărtășești și cu alții. Înșiruirea asta de sentimente te ajută să treci peste, uneori e bucurie uneori e o supărare și mai mare, un necaz care te dărâmă și toate trec… Pentru că acasă poți să-ți faci cartofi prăjiți și să nu-ți faci griji.
În fine, am ieșit să duc gunoiul. Ușa era închisă. Până la urmă, ar fi păcat să te temi de o moarte ușoară. Ai frici mai mari, măi!