redactor: Oana-Maria Moldovan // editor: Carina Pepene // ilustrator: Daria Cojocaru
De-a lungul istoriei, moda și epidemiile au avut un fir comun al poveștii. Aceste pandemii globale, de care tot vorbim deja de poate prea multă vreme, sunt surprinzător – sau poate că nu –strâns legate de artă, de modă, de evoluția, modernizarea și adesea chiar maturizarea creației.
„Avându-și originea în latinescul facito, însemnând literar „a crea”, termenul „fashion” a ajuns să exprime o serie de valori care includ noțiuni diverse, precum conformitatea și legăturile sociale, rebeliunea și excentricitatea, aspirațiile sociale și statutul, șarmul și seducția. Dorința de a ne îmbrăca transcede granițele istorice, culturale și geografice și, chiar dacă forma și conținutul diferă, motivația rămâne aceeași: împodobirea trupului uman ca expresie a identității.” (Moda – Istoria completa, ed. 2013, Quintessence Editions Ltd.)
Poate că noi nu am observat, poate că doar „nemuritorii” lui Blaga, artiștii, au reușit să vadă aceste întâmplări neobișnuite, prin care epidemiile au modelat stilurile de-a lungul anilor. Răsfoiți o carte de istorie a modei, vă provoc cu ardoare, și veți vedea crescendo-ul tivurilor, un sortiment de coafuri și pantaloni de orice fel care sfidează gravitația. Totuși, va trebui să citiți printre rânduri pentru a descoperi numeroasele moduri în care plăgiile au modelat aceste trenduri de-a lungul veacurilor.
Suntem influențați de o lume de vis, în care artiștii reușesc să disece, în cele mai incredibile moduri, o realitate pe care unii nu doresc să o vadă. Dar, așa cum arta influențează socialul și istoria societății schimbă continuu ceea ce înțelegem prin stil. Cine știe unde ar fi fost toată această lume – pe care eu o numesc acasă – dacă nu ar fi fost modificată drastic de evenimente socio-politice (adesea și economice) din istoria mondială? E un ciclu, unul estetic, aproape tras din stiluri baroce, prin care una fără cealaltă nu ar mai avea aceeași însemnătate.
Arta e tot și nimic; arta a început, asemenea religiei, pentru a da oamenilor speranță în vremuri în care societatea avea nevoie de ea pentru o pauză de respiro de la viața reală.
„În vremuri dificile, moda este cea mai îndrăzneață, cea mai curajoasă”- Elsa Schiaparelli, artist de plastic și de frumos; răspuns la (r)evoluția industriei din timpul și după Gripa Spaniolă.
Moda a început, într-o avalanșă de materiale și sentimente din cauza războaielor, s-a modernizat datorită epidemiilor și a evoluat într-un secol al XXI-lea în care trebuie să fim conștienți de implicațiile pe care le are poluarea asupra planetei noastre. Odată ce veți afla toată povestea, nu o să mai priviți fashion-ul cu aceeași ochi. Totul în lume este o modă, un trend care dictează sfera socio-culturală. Moda devine astfel un motiv politic.
Să ne îmbarcăm într-o călătorie, atât în jurul lumii, cât și în jurul istoriei…
Plaga bubonică, sau plaga iustiniană
Îninte de toate, de ciumă și holeră, de gripa spaniolă și de pandemia secolului al VI-lea planeta s-a confruntat cu o epidemie, care era denumită diferit, în funcție de zona afectată. Imperiul Bizantin a fost devastat de plaga bubonică (denumită mai târziu ciuma bubonică), care a marcat începutul declinului său. Această plagă a reapărut periodic după aceea. Unele estimări sugerează că până la 10% din populația lumii a murit.
Epidemia a fost denumită mai târziu după împăratul bizantin Iustinian (care a domnit în anii 527-565 d.Hr.). Iustinian s-a îmbolnăvit și el de această ciumă, dar a supraviețuit. Cu toate acestea, imperiul său și-a pierdut treptat teritoriu în perioada de după lovirea plăgii
Artiștii fac adesea artă din suferință, din teamă și oroare. Estetica urâtului, suprarealismul și stilul gotic sunt cele mai bune exemple în favoarea acestei afirmații. Cu toate acestea, primii indivizi cunoscuți care să fi făcut aur din moarte sunt poporul incas din Peru (America de Sud). Moda – Istoria completă susține că „Printre primele creații artistice ale populației Moche din nordul statului Peru se numără textilele cu o țesătură rafinată, piese de ceramică ilustrând persoane distincte și bijuterii rafinate.” Diferite surse istorice spun că întâile tapițerii vopsite din lume s-au creat astfel, prin dorința peruvienilor de a uita de epidemia care îi asuprise.
Fără descendenții peruvienilor, istoria țesăturilor vopsite (și urmașul său, materialul cu model) ar fi fost complet diferită.
Vecinii acestora, mexicanii, datorită veniturilor scăzute în urma epidemiei, încep prin 650 să comercializeze în diferite țări ale Americii de Sud bumbacul pe care îl produceau deja de cel puțin 8 mii de ani. Evenimentele majore istorice au influențat atât de mult cursul modei, începând chiar de la primele materiale și de a întâile tehnici de confecționare.
Moartea neagră, nașterea industriei modei
Moartea Neagră (1346-1353) a călătorit din Asia în Europa, lăsând în urma ei devastare și suferință. Unele estimări sugerează că a distrus peste jumătate din populația Europei. Aceasta a fost cauzată de o tulpină a bacteriei Yersinia Pestis care este – probabil – dispărută astăzi și a fost răspândită de la purici la rozătoarele infectate. Corpurile victimelor au fost – din păcate – aruncate în gropi comune.
Ciuma, după denumirea să cea mai cunoscută, a schimbat cursul istoriei vestice. Cu atât de mulți morți, forța de muncă a devenit mai greu de găsit, aducând astfel salarii mai bune pentru muncitori și sfârșind perioada de iobăgie europene. Studiile sugerează că familiile din clasa muncitoare care au supraviețuit au avut un acces mai bun la hrană „de înaltă calitate”. Lipsa acestei forțe de muncă ar fi contribuit, de asemenea, la inovația tehnologică dar și artistică.
Tocmai din cauza dispariției iobăgiei, multe familii burgheze s-au mutat pe teritoriile care azi sunt marile orașe europene, iar odată cu acestea, cât și cu dorința lor de a păstra impresia de familii înstărite s-a născut vestimentația nobililor din evul mediu.
Astfel că, la numai 7 ani a fost introdusă, în garderoba femeilor, un veșmânt care avea să schimbe trendurile europene și definiția acestora. În 1360 a fost introdusă upelanda, o ținută pentru toate ocaziile care a înlocuit alte articole de îmbrăcăminte cu mâneci exterioare, cum ar fi paltonul. Această tehnică de stilizare a mânecilor o folosim și în zilele noastre și a avut ca scop protejarea pielii doamnelor din înalta societate în cazul revenirii virusului.
Epidemia Cocoliztli
Cocoliztli a fost o epidemie majoră care a apărut la douăzeci și trei de ani după cucerirea Mexicului, în mijlocul consolidării dominației spaniole. Aceasta a avut loc în secolul al XVI-lea este observată chiar și în epidemiile care au urmat în anii de după.
Populația indigenă din Mexic a adoptat stilul spaniol și modul de a se îmbrăca în secolul al XVI-lea, ca parte a transformărilor pe care le-au suferit în stilul lor de viață din cauza impunerii cuceririi hispanice și a epidemiei de cocoliztli. Îmbrăcămintea masculină indigenă pre-hispanică a suferit mai multe transformări decât îmbrăcămintea feminină. Bărbații indigeni au fost forțați să poarte pantaloni și cămăși, care au înlocuit taparrabo și tilma – o pelerină care le acoperea corpul. Îmbrăcămintea femeilor indigene era mai asemănătoare cu cu cea a femeilor spaniole. Femeile pre-hispanice purtau o bluză lejeră cu mâneci largi numită huipil și o fustă lungă, o formă de îmbrăcăminte care nu contravenea stilului vestimentar al femeilor spaniole. Evanghelizatorii spanioli au promovat schimbarea vestimentară în parte prin munca educativă sau “latinizare” a copiilor nobililor indigeni.
Acesta a reprezentat primul semn prin care moda europeană a început să modernizeze America de S. După cum am aflat deja, poporul aztec (mexican) producea bumbac de mii de ani, și astfel, odată cu modernizarea europeană și cu materialul pe care aceștia îl cultivau, s-a născut ceva nou. S-au născut hainele confortabile, aproape utile pentru munca fizică.
Odată cu această schimbare, multe altele au avut loc în lume, pentru toți croitorii de la vremea aceea.
Plaga londoneză – plague doctor
Mergând chiar mai departe, în secolul XVII, „uniforma” medicilor ciumei exprima înțelegerea pericolului epidemiei. Călătorind din casă în casă, medicii puteau fi identificați după hainele lor grele din piele și ceară, bastoanele lungi și pălăriile cu boruri largi. Purtau și o mască asemănătoare unei păsări, cu un cioc lung, în care adesea se aflau ierburi pe care aceștia considerau că i-ar proteja de infecție. Astfel, pornind de la pictura care îl surprinde pe un doctor din 1656, până și în zilele noastre există entuziaști al trendului pandemic, care este strâns legat de literatura utopică, post-apocaliptică. Indivizi pasionați de partea întunecată a culturii și istoriei sunt adesea atrași de vestimentația care s-a dezvoltat datorită acestei epidemii.
Astăzi, ne străduim din nou să înțelegem prin diverse modalități cum se pot transmite bolile și cum putem ajuta la prevenirea acestora, chiar și prin piese vestimentare. Nu ar trebui să ni să pară un miraj dacă în perioada care vine lumea modei va exploda din nou, așa cum a făcut-o în nenumărate rânduri, din pricina evenimentelor istorice cruciale.
Enciclopedia hainelor și a modei vol. 3 spune că „Regele Charles al II-lea a fost convins că, după Marea Ciumă și după Marele Incendiu din Londra, un veșmânt mult mai sobru ar trebui să fie purtat de către domni, în special având în vedere extravaganța grosolană afișată la curtea franceză din acea perioadă. Vesta era o haină până la genunchi care urma tăietura hainei, dar care era mult mai mai strâmtă. Era concepută pentru a descuraja utilizarea materialelor somptuoase (cum ar fi dantela), acoperind o mare parte a corpului, în materiale mai simple și mai ieftine. Până în 1670, vestele au devenit una dintre cele mai importante tendințe europene în materie de modă ale vremii, în special în rândul nobilimii.”
Aceste cod vestimentat a fost implementat, cu scopul de a reprezenta doliul în care se afla toată națiunea. Acesta a fost de asemenea unul dintre primele momente din istorie în care cromatica întunecată avut o însemnătate în vest.
It‘s a lot to handle când vorbim de schimbările majore care s-au petrecut din pricina epidemiei din Londra. Moda engleză, după evenimentele secolului al XVII-lea nu s-a mai întors niciodată la culorile vii de dinaintea ororilor.
Privirea aceea cu obrajii trandafirii
Într-unul dintre episoadele ciudate – nu că nu ar fi mare parte din legendele artelor stranie – din istoria modei, o boală contagioasă care a reușit să facă furori în rândul tinerelor din înalta societate. Tuberculoza, o infecție bacteriană care atacă plămânii și alte părți ale corpului, a fost epidemie în America de Nord și Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cunoscută în mod popular și sub denumirea de „consumerism” – pentru că boala a irosit corpurile victimelor ca și cum ar fi fost consumate din interior – boala a stârnit o nebunie a modei pe care o numim și acum consumptive chic.
Trebuie doar să privim în jur pentru a realiza că influența tuberculozei a format întregi generații vestimentare. Poate că nu ar trebui să ne mire influența pe care a avut-o tumblr-ul asupra generației noastre, până la urmă nu am fost primii care au căzut pradă fenomenului fetei moarte.
Era Victoriană este în continuare una dintre – dacă nu chiar cea mai – cunoscută perioadă pentru vestimentația anglo-saxonă.
Cultura morții era un termen des întâlnit și des folosit, în special în „societatea bună”. Poeți, scriitori, dramaturgi și chiar artiști scenici au transformat finalul vieții a mii de fete tinere într-un trend, într-o idolatrizare, idealizare. Până la urmă, cine nu și-ar dori să fie sexualizată și pe patul de moarte? Sau, cel puțin, în acele timpuri acesta era cazul, adolescentele căzând și ele pradă acestei morbide forme de male gaze. Impresionabilitatea vârstei, complicațiile virusului și chiar frumusețea unei femei care reușește să sit still and look pretty au dus această tragedie într-o extremă fără de proporții: suicidul ca formă de artă.
În 1852, autorul francez Alexandre Dumas, scria despre boală: „Era moda de a suferi de plămâni; toată lumea era consumatoare, în special poeții; era o formă bună prin care să scuipi sânge după orice emoție care nu era senzațională și să mori înainte de a împlini vârsta de treizeci de ani”.
Haute couture se trage de la a treia epidemie de holeră
În 1858, cu doar 2 ani înainte de încheierea celei de a treia epidemii de holeră, Charles Worth pune bazele companiei sale de haine de damă. Odată venite atât anul 1860 cât și încheierea pandemiei Worth este denumit oficial croitorul de lux de la Curtea Franței. Termenul de haute couture a venit de la cusătoria de înaltă calitate a casei de modă Worth.
Trebuie să înțelegem totuși că, fără această boală, care a atacat în special Franța în perioada secolului al XIX-lea, casele de modă de lux ar fi evoluat – cel mai probabil – cu măcar două secole întârziere. Care este totuși motivul pentru acest fenomen? Este destul de simplu: dorința nobilimii de a demonstra, după o criză economică și politică că „avuția” lor nu era pierdută, spre deosebire de finanțele clasei muncitoare.
Toate aceste pandemii despre care discutăm au fost firul politic, economic al istoriei. Într-o decadență economică, s-a demonstrat științific că vestimentația va fi mult mai extravagantă, mult mai costisitoare.
În zilele noastre, totul se învârte în jurul haute couture-ului, de la companiile mari de fast fashion care imită și până la brandurile locale care sunt influențate de casele mari de modă. Dar – oricât de morbid ar suna – toate acestea nu ar fi existat (sau nu atât de curând) fără holeră. Istoria modei, devine treptat tot mai întunecată, tot mai complicată. Însă, așa cum am discutat deja, artiștii tind să facă artă din cele mai sumbre situații și sentimente.
Gripa spaniolă – revoluția industriei
Pantaloni în garderoba feminină, platforme, corsete aruncate, modă suprarealistă și neomodernistă, Vogue America; ce au toate acestea în comun vă întrebați? Gripa spaniolă, epidemia de la începutul secolului al XX-lea a schimbat decursul industriei pentru totdeauna. Totuși, nu a făcut-o de una singură. Căci fără nume mari precum Coco Chanel, Elsa Schiaparelli, Paul Iribe, și nu numai, moda, așa cum o știm azi ar fi fost cu totul alta.
Gripa spaniolă a apărut la scurt timp dupa finalizarea Primului Război Mondial – multe surse susțin chiar că ar exista o corelație între cele două. Aceasta, contrar a ceea ce se crede nu a apărut în Spania, dar spaniolii au fost primii care au depistat pericolul iminent în care se afla – din nou – planeta datorită acestui virus.
Definiți arta, definiți moda! Poate părea greu de făcut, în special dat fiind faptul că această formă de creație reprezintă perle și mărgele, dantele dar și mătăsuri, nemurire, lumină și întuneric, dar lista nu se oprește aici. Ei, pionierii industriei, au înțeles, odată cu sfârșitul gripei spaniole (dar și al primului război mondial, deși asta este o poveste pentru altă dată) că lumea această fascinantă a fashion-ului nu are limite. Ce e moda, dacă nu o evadare de la realitate?
Odată ce treci printr-o astfel de pandemie, la foarte scurt timp de la încheierea unui război simți, poate, că nimic nu te mai poate opri, nici chiar domeniul artelor frumoase. Cel puțin asta a simțit Elsa Schiaparelli când, la finalul anilor ’20, odată cu deschiderea casei sale de modă a deschis porțile pentru emanciparea feminină, prin modă. Femeile acelea, cele cu funde în păr și pasionate de tricotaje, cele pentru care perechea de pantofi perfectă există, tocmai ele, cele mai feminine, cele mai pasionate de fashion au introdus fracul ca obiect vestimentar din garderoba unei femei. Poate că în zilele noastre pare ceva infim, o femeie în pantaloni, dar pentru perioada respectivă, marșul pentru egalitate din care făcea parte Schiaparelli a schimbat ceva în lumea artelor.
Dacă Schiaparelli a introdus pantalonul feminin, Chanel a scos corsetul din dulap, l-a aruncat și nu s-a mai întors niciodată la el. Mergând pe același principiu, cel prin care lumea modei nu mai avea limite, Coco Chanel a „redat femeilor trupul înapoi”.
Poate că, de acesta a auzit mai puțină lume, însă munca sa este la fel de importantă. La mai puțin de un an de la „încheierea” gripei spaniole, redactorul șef de la Vogue Franța, Paul Iribe, se mută la New York și astfel se deschide prima redacție Vogue din America. Dacă Iribe nu ar fi supraviețuit bolii și dacă nu și-ar fi propus să aducă, prin viața sa, un omagiu artelor, revistele de fashion ale zilelor noastre ar fi fost cu totul diferite.
Eu, fără el supraviețuind, nu aș mai scrie acum despre frumusețea cauzalității în istoria modei. Noi fără ei nu am mai avea industrie.
Criza de HIV
Adesea uităm faptul că, pentru o bună parte din sfârșitul secolului al XX-lea criza de HIV a reprezentat și ea o pandemie, teroare. Nu e de mirare, luând în considerarea conotația – stereotipizată – socială a evenimentelor. Până la urmă, societatea adesea preferă să uite de comunitatea LGBTQAI+, dar, comunitatea artiștilor nu va uita niciodată de ei.
„SIDA a afectat viețile aproape tuturor celor din industria modei vestice, dar efectele sale sunt rareori discutate, admise sau recunoscute. Da, eroii căzuți în urma crizei de HIV sunt amintiți, dar influența creativității lor pare să fie subestimată, având în vedere starea actuală a modei contemporane și, mai ales, a modei masculine.” Susține Charlie Porter, scriitor și jurnalist de modă, pentru newsletter-ul celor de la Not just a label.
Porter crede că există o corelație între dispariția de inovație dintre cadrele contemporane din New York și Londra de astăzi, ca fiind înrădăcinată în mahmureala crizei SIDA din anii ’80. Realitatea este că, în ultimii – cel puțin – 100 de ani lumea artei a reprezentat un safe space pentru comunitatea LGBTQAI+. Mulți membrii ai comunității și-au găsit familia în rândul artiștilor. Tocmai din acest motiv mulți se simt atrași de scena artelor și își doresc să facă parte din ea. Acesta era și cazul în anii ’80 când HIV-ul a lovit America (dar nu numai). De aceea mulți creatori de modă de la vremea respectivă s-au stins din viață mult prea repede.
Vorbind despre această tragedie Charlie Porter mai spune că „Generația mea de astăzi îi cunoaște ca Halston, Perry Ellis sau, în altă parte, ca Moschino, dar nu ca adevărații oameni din spatele brandurilor, iar asta se datorează în mare parte faptului că industria și mediul academic nu au făcut suficient pentru a aduce un omagiu curajului acestor talente strălucitoare și îndrăznețe și inovației”.
Astăzi îi lăudăm și aclamăm pe cei, asemeni lui Harry Styles sau Tyler, the Creator, care au curajul de a purta îmbrăcăminte considerată social feminină. Dar, nu trebuie să uităm de cei care au plecat dintre noi, de marii creatori de modă al secolului XX, care au schimbat industria, dar care au pierit datorită acestei epidemii.
Drept omagiu adus vieții trăite de ei, supraviețuitorii comunității au dus industria modei pe noi culmi și au schimbat-o în etern. Prin artă, prin haine, pentru viețile celor uitați, comunitatea a schimbat normele vestimentare din ultimii 40 de ani.
Arta nu trebuie mereu să fie frumoasă, de cele mai multe ori povestea din spate e de-a dreptul hidoasă; arta trebuie să însemne ceva.
O altfel de istorie a modei
Acum că am citit printre rânduri poate că putem începe să vedem această industrie – adesea desconsiderată – cu alți ochi.
Evenimentele majore din istorie au influențat atât de mult industria. Politicul nu trebuie separat de artă, dar nici socialul de cultură. Învățăm din mers, ne întoarcem la stiluri și materiale timpurii, le reluăm și reutilizăm. Arta nu se sfârșește niciodată, nu atunci când o creezi cu scopul de a transmite ceva prin ea. Trendurile astea, cele influențate de pandemii, au lăsat în urma lor motive pentru o industrie care adesea era văzută ca fiind ceva superficial. Realitatea e că, pentru mulți dintre noi, pentru cei care lasăm un testament prin arta noastră, creația contează. Arta e sufocată, îți acaparează viața, odată ce te îndrăgostești de ea nu mai e cale de scăpare, te face să devi zeu, să vezi lumea prin ochi de artist.
Cât de multe lucruri, stau ascunse, gata să fie descoperite, din istoria reală a fashion-ului? Probabil că, adevărul complet nu îl vom afla prea de curând, dar putem încerca, putem începe să privim această lume a modei ca pe o lume în care totul e ciclic, totul reprezintă ceva, totul are o poveste care tremură de nerăbdare să fie spusă.
Poate că moda nu e ciclică din cauza dificultăți de a concepe ceva nou, ci datorită implicațiilor socio-politice și economice. Adesea, ne întoarcem la ceea ce știm, la origini, folklor, cultură.
Și cu moda ce ne facem? Unii scriu istorie, în tuș color și cretă albă, peste pânză și bumbac. Alții trag linii peste linii cu pixul cu pastă roz deasupra teancurilor de reviste de fashion adunate pe măsuța de cafea. Eu tastez cuvinte anapoda până mă dor buricele degetelor despre arta mea. Noi lăsăm altora „meseriile adevărate”, căci vrem să rămânem în etern; visele mai mor, dar cultura niciodată.
