redactor: Ingrid Ștefan // editor: Carina Pepene // ilustrator: Laura Rusu
„E ca și cum ai sări în apă, de pe marginea unei stânci, când ai atâtea gânduri care te țin înapoi, un mix de frică, adrenalină, dar mai ales, dorință. E fix secunda aia dinainte să intri pe scenă, când ți se înmoaie genunchii și simți că vrei să fugi. Dar toate astea se risipiesc la primul pas de dans, la căderea cortinei. E ca și cum, deodată, faci contactul cu apa și e complet liniște în sfârșit, iar tu ești într-o stare de nedescris, o stare de euforie.”
V-ați întrebat vreodată ce se întâmplă în sufletul unei balerine pe scenă? În spatele tutu-ului și al machiajului perfect, se ascunde de fapt o tânără aflată la marginea unei prăpăstii, gata să sară în pași de dans direct în apă, în lumina reflectoarelor. Ea este Sabina Hultoană, în vârstă de numai 19 ani, balerină la Opera Națională Iași încă de pe băncile facultății de coregrafie.
Cum am cunoscut-o pe Sabina? Se făcea că era o zi, ca oricare alta pentru un copil de 7 ani, iar eu mă aflam la ora săptămânală de balet, când am intrat în vorbă c-o fetiță, care mi-a atras atenția prin salteluța ei tare neobișnuită, cu balene. Pe atunci încă nu știam că vorbesc cu o adevărată viitoare balerină, dar aveam să aflu curând. Și astfel, câțiva ani mai târziu, uitându-mă peste poze vechi din copilărie, avea să se nască dorința de a arunca o privire înapoi în lumea baletului, iar eu urma să devin confidenta Sabinei în ale dansului.
-
Unde își are rădăcinile pasiunea ta pentru balet? Care a fost momentul când ai știut că asta vrei să faci?
Am făcut balet de când mă știu, la nivel de hobby, dar momentul în care am realizat că vreau să devin balerină a fost la 9 ani, când am văzut primul meu spectacol, „Giselle”, la Opera Națională Iași. N-aș putea să-ți zic ce m-a fascinat exact, eram prinsă în poveste, voiam să fiu acolo, pe scenă, cu personajele. Și întâmplarea face că, nici 6 ani mai târziu, aveam să fiu acolo, pe aceeași scenă, dansând în primul și același spectacol de balet, „Giselle”.
-
Ce i-ai spune acum versiunii tale de 9 ani, în care abia încolțea ideea unei cariere în balet?
Enjoy the ride. Fii conștientă de toate greutățile prin care va trebui să treci, dar bucură-te de fiecare moment pe care îl ai pe scenă, pentru că sunt momente la care nu te mai poți întoarce vreodată. O să dansezi aceleași spectacole de zeci de ori poate, dar n-o să mai fii aceeași, de fiecare dată va dansa o altă versiune a ta. Experiența de pe scenă nu este niciodată la fel, mereu descoperi ceva diferit. Și dacă nu te bucuri de ea, ușor-ușor, dispare pasiunea, se stinge flacăra și atunci, ce rămâne?
-
Dacă tot ai menționat „greutățile prin care trebuie să treci”, ce provocări se ascund în spatele cortinei? Cum e partea baletului pe care spectatorul nu o vede?
E vorba de ore și ore de muncă, momente în care crezi că nu ești destul de bun, în care vrei să renunți și, pe lângă astea, multe lacrimi, pentru că așa e industria baletului, foarte dură. Efortul fizic este enorm, iar ca balerină treci prin toate durerile posibile, de la răni deschise la a simți cum se topesc mușchii de pe tine. Totuși, pentru mine, efortul psihic a fost mereu mult mai greu de susținut decât cel fizic. Eu sunt o persoană foarte anxioasă și autocritică, îmi place să spun că sufăr de realism acut, care dă uneori într-un ușor pesimism. Alterego-ul meu autosabotor, cum îl supranumesc, mă urmărește peste tot. Iar atunci când tu „dai în tine”, dar și alții „dau în tine”, pentru că profesorii de balet sunt foarte severi, e greu să te „culegi de pe jos” și să te ridici din nou.
-
Cum te-ai ridicat totuși până acum? Cum ai rezistat în industria baletului?
Pasiunea e ceea ce te ține în industrie, dar fiecare trebuie să-și găsească o modalitate prin care să se descurce cu toate dificultățile astea pe plan psihic. Iar eu am găsit asta în oameni. Îmi iau foarte mult energia din jurul meu și mă înconjor mereu de oameni buni, care mă susțin și cu care împart aceleași bucurii și suferințe. Pentru mine baletul este despre comunitate, despre momentele când vă zâmbiți timid pe scenă sau v-aruncați priviri fugitive în sala de dans.
-
Am vorbit despre provocări, despre greutăți, dar care sunt împlinirile pe care baletul le aduce în viața ta?
Pe mine mă face fericită și cred că asta e cel mai important. Cum sunt o persoană extrem de anxioasă, la mine fericirea e în general ca o bulă, care se sparge instant. Cu toate astea, după spectacole am mereu o stare de pură încântare, nu extaz, nu adrenalină, astea sunt trecute deja, se așează un fel de liniște peste toate, mă culc cu o stare de bine. Iar pe lângă împlinirile sufletești, dansul m-a ajutat, întâi de toate, să mă dezvolt ca om, să mă disciplinez și să devin o persoană organizată, atât în gânduri cât și în viață. Prin balet, m-am descoperit pe mine însămi.
-
Și ce-ai descoperit despre tine?
Îmi place să spun că sunt o persoană extrovertită sub acoperire, iar baletul e cel care m-a ajutat să dezvălui asta. Mult timp am trăit cu impresia că sunt o fire introvertită, nu-mi plăcea să ies în evidență, să primesc prea multă atenție, dar după ce am prins gustul scenei am realizat ca sunt o persoană extrovertită de fapt, și apreciez atenția, admirația și mai ales, oamenii. Astfel, cumva, baletul a scos dintr-o persoană fricoasă și anxioasă ca mine, o latură extrovertită și m-a ajutat în călătoria mea de autocunoaștere.
-
Dansul, instrument al autocunoașterii, ce înseamnă el acum în viața ta?
Dansul pentru mine este posibilitatea să trăiesc mai multe vieți deodată, prin personajele pe care le reprezint. Eu îmi construiesc personajul, eu îi dau importanță și astfel aduc povestea la viață, pe scenă. Mai mult, baletul este cea mai bună alegere pe care am făcut-o vreodată, o decizie luată atât cu sufletul, cât și cu mintea. Pentru că am ales din pasiune, am ales ceea ce îmi place să fac, arta, dar și din rațiune, întrucât am știut care sunt punctele mele forte, talentul pe care îl am și am hotărât să dezvolt asta, să investesc în asta.
-
Un mix de pasiune și rațiune? Artă și sport? Cum le îmbini pe cele două în balet?
Sportul și arta în balet trăiesc într-o relație de interdependență, nu se poate una fără cealaltă. Tehnica este foarte importantă, urmăm cu rigoare aceleași reguli din secolul XVII, cu diferite abateri în alte stiluri de dans, ca cel contemporan, dar niciodată în balet. Cu toate astea, la final, cea mai importantă este starea creată de tine, pentru că spectatorul cu asta rămâne, cu sentimentul pe care dansul i l-a transmis, iar baletul, până la urmă, este văzut ca o formă de artă și arta este „puterea de a simți”.
-
Cum transmiți publicului această „putere de a simți”?
Pentru mine, publicul este ca o oglindă, în care se reflectă starea mea de spirit și sentimentele pe care le trăiesc dansând pe scenă. Astfel, pentru a transmite publicului „puterea de a simți”, trebuie să mă raportez întâi la mine. Încrederea de sine e unul dintre cele mai importante aspecte, când dansezi e vital să emani o anumită energie, o siguranță în unduirea mâinilor, în mișcarea picioarelor. Spectatorul o va simți, va prelua această energie și va fi prins și el în transa artistului aflat pe scenă.
-
Greutăți, împliniri, sentimente, le-am atins pe toate, dar spune-mi, ce vise ai pe mai departe? Pe plan de carieră? Pe plan personal?
În ceea ce privește cariera, ca mulți alți tineri din România, aș vrea să plec. O spun cu părere de rău, dar România nu mi-a oferit foarte multe oportunități în lumea baletului, mereu a trebuit să mă susțin singură, mai ales la nivel financiar, iar, pe lângă asta, este o țară cu o mentalitate învechită, greu de schimbat. Aș vrea să plec în Canada, un loc în care, de altfel, sunt mulți alți balerini, și despre care se aud numai lucruri de bine, de la oportunități și până la oameni.
Cât despre vise pe plan personal, încerc să trăiesc cât mai mult în prezent. Vreau să devin cea mai bună versiune a mea, treptat, cu pași mici, dar fără să-mi pierd esența. Nu am vreo Sabina ideală în minte, pentru că doresc să mă bucur de fiecare mică plăcere a vieții, de la ciocolată și pâna la o seară între prieteni.
