poezii scrise de: Hristina Pisaltu // ilustrator: Erika Nagy // editor: Ana Maria Sava
I
Apartenența noastră la același dor
ne cuantifică dezagreabil ca două peruci,
purtate de bolile stadiului terminal.
Nu c-am fi fost diagnosticați,
doar că ne-am întemnițat singuri… la o învăluire
de cruste lemnoase în care miroase
a carne putredă și a flori de Mai,
mai vino pe la mine.
II
Sub pleoape mi-au crescut flori de stele
Și nopțile-mi sunt tot mai lungi, întunecând speranța întâlnirii noastre.
Poate că timpul nu s-a așternut în inima ta pentru a-ți cerne gânduri scăzute-n simțiri.
Greutatea lucrurilor care se întâmplă, nesiguranța ceasurilor care întârzie și… cât durează?
Cât mai durează tempoul fricii curmate de gânduri nerostite? Cât mai durează până să ne umplem de adevăr închizând cutia traumei blonde?
Aștept într-un răspăr zborul care să ușureze aripile muritorilor părtași la nesăbuință.
fac colecție de boli mintale și tu ești cel dintâi diagnostic preferat.
Am înțeles târziu că tu, cel dintâi ego
al meu, mă prinzi de corzile stângăciei
Și mă îndrepți spre timpuri noi.
Mă sperii și te iubesc.
Mă întristezi și totuși nerăbdarea mă stoarce din suflet să te pot revedea.
Mă legi de lifturi destinate spre înaltele ceruri în care aș vrea să ajung ca să te pot ierta,
Să te iert că exiști și nu-mi pot lega destinul de al tău.
Am fost predestinați să ne întoarcem de pe o parte pe alta în noi.
Ești atât de întors în mine că nu mai am unde evada să nu te știu
Și mă pierd în fiecare zi într-o altă risipire a noilor crezuri.
Te aștept cu nesaț să plângi, să mă blestemi, să spui orice… doar să spui.
Urlă să înțeleg, fă să știu, simte să cred
Strică-te încercând să fii,
Fii numele scris pe brațul pe care-l pun noaptea sub cap să adorm,
Sau perna pe care o întorc pe partea cealaltă să te simt rece.
III
Când brațele-ți încep să mă strângă
Și coaste pocnesc răzvrătite..
Mai pune o aripă de liliac
Și închide curentul cerurilor, chinuite.
Când vraja ochilor tăi, aduc în neștire răscoale și lungi temporare adicții,
Se schimbă orele-n dogme și în puntea din tine toți sfinții.
Transfuzii de gânduri se-ntâmplă și nimic nu rostește cuvântul
Când e lașă de grea încordarea și se îngustează Pământul.
Când e groapa săpată și întors coșciugul
Din pluș capitonat la colțuri impare,
Tu prinde iar mâna și înlocuiește cu vise strâmte,
înguste, oricum, dar te rog, nu rivale.
Când mi-e mai greu nesomnul,
Lasă întâmplarea să cugete și dinadinsul,
Ca sforile de după cortine să nu ucidă scenaristul.
Când diminețile surde n-au să mai bată la ușile mele,
Ai ști că te văd în umbre și te miros prin podele.
Când n-ai să mai speri, o sa înțeleg tot
mirajul hain,
Și oi vrea să pătrund în gestul tău plin de puțin.
IV
Mercantil, subit, aberant, intransmisibil,
Plin de pudoare și prea plin de gol.
Sintagma teoriilor vibrante ating ludicul nud în oglindă.
Convoiul cobailor de pieire încrucișează
nodurile gâtului și nu pot ieși la suprafață decât spirale ude de solzi lacrimogeni.
Infam, elegant, aleg să trimit spre cer o înaltă tensiune și atunci îți rostesc numele în gând.
Cu glas, ar fi înduioșător de greu.
Are să plângă umbra oglinzii în bătaia unei lămpi și atunci o să mă îngrozesc de cât de rău-mi va fi cu tine și în glas, și în gând.
Căci în versuri și-n viață, ar fi mai mult decât eu sau tu, pe o scară ce urcă în pierderea unui sacrificiu inutil.
Ne-om găsi, în teatru, imaginând scene cu oameni străini în care intri să te cunoști ,
Care inspiră spre versurile mele naive, aplaudând un șir de cuvinte rostite îndoielnic… și sincer.
Crezul zilelor ce vin stă în puterea de a-mi sfărâma glasul ca un labradorit ce atârnă la gâtul întâlnirii noastre.
V
Aritmetici sedentare se absorb haotic
Ca o ploaie ce nu mai are vreme.
Cărbuni crispați în armonia cortexului
Se sting cu ani trecuți printr-o sită,
Pânze de piele aburesc simțul
Și noi așteptăm în tocul ușii scântei.
Există dincolo de Pământ o pajiște,
Unde se zice că toate corăbiile mai au vreme în larg,
fără furtuni iscoditoare.
Dar până să urci în nemărginire,
Aici sufletul mai are timp să zburde și să iubească.
Să lipească pe pereți iluzii și mușchi,
Să facă umbre acelora pe care-i sorb în fiecare zi
dintr-o lingură în care se tot amestecă destine.
Ne învelim cu șervete de ziar calcinate
Și în surdină bâzâie un aragaz pe care fierbe soarta.
Aș vrea să-mi pot aduce aminte răpirea din Rai,
Cum am trecut prin dunele de nisip din borcanul cu sare
Și am ajuns să-mi beau cafeaua cu un străin.
Străinul acesta pretinde multe, dar cu toții pretindem câte ceva și suntem absurzi până la penibil.
Am o vreme de scris și uit în fiecare zi când m-am născut și la ce bun să mă sufle viața în suflet.
VI
Adorm îndelung în forme fixe,
La ceasuri unde se îndoaie acul
Și lumea ia foc în gândul meu,
Care arde. Apoi cobor talerul,
Aflat pe puntea dintre apele morții,
În suflet.
Candela pâlpâie, sună un viscol
Și mai trece un an în care am tăcut.
Mă trezesc căutând mirosuri fragile
Și adorm în inerția unui parfum statornic.
E obosit veacul în care m-am născut
Și-l încarc peste tot, cu răvășirea
Unei mine de creion pe o coală albă,
Ca fecioria unui înger pierdut în Eden.