redactor: Oana-Maria Moldovan // ilustrator: Laura Rusu // editor: Carina Pepene
Pentru actori, sălile de repetiție sunt ca o a doua casă, pentru artiștii plastici, atelierele sunt de cele mai multe ori chiar la ei acasă. Marile soprane își pierd nopți și zile exersând pe o scenă fără public. Lumea artei presupune un safe space, ceva care, uneori se simte numai al tău și ai senzația că ți se scurge sufletul ori de câte ori ești departe de acel loc îngrădit cu artă și toate lucrurile care ar trebui să aibă o însemnătate estetică. Ce se întâmplă, atunci când arta pe care o realizezi este moda? Sau mai important de atât, ce se întâmplă când arta pe care o iubești atât de mult se întoarce împotriva ta doar pentru niște… centimetri?
Industria fashion-ului a creat și mai apoi dezvoltat, de multe ori chiar exagerat, ideea de trend. Trendul este, după cum bine știm cu toții, procesul prin care, un obiect vestimentar, un accesoriu, sau chiar o metodă de utilizare a machiajului intră sau iese din modă. Etern le vom mulțumi lui Coco Chanel și Elsa Schiaparelli pentru că „le-au dat femeilor trupurile înapoi”, pentru că le-au salvat de la asuprirea corsetelor, a crinolinelor și a materialelor rigide. Cu toate acestea, în acest etern al unei industrii care a ajuns artă, cele două mame ale modei, vor rămâne de asemenea și vinovate pentru că au transformat corpul femeilor, pentru prima dată în istorie, într-un trend. În ultimii 100 de ani, de la perioada primelor pioniere care au revoluționat industria fashion-ului, s-a ajuns la perioada noastră, perioada în care mărimea hainelor reprezintă un absolut. Acum, moda dictează totul, de la body type, până la imaginea de sine pe care o avem. Noi nu mai purtăm obiectele vestimentare, ele ne poartă pe noi.
Totuși, pentru a diseca mai bine situația, trebuie să ne întoarcem în timp. Odată cu războaiele din secolul al XVIII-lea, extinderea forțelor militare și cerința producției de cantități mari de uniforme au rezultat în crearea unor tabele de măsurători exacte pentru îmbrăcămintea soldaților. Astfel că, startul acestei probleme din industrie, a pornit de la război, și cumva, deși mult mai metaforic decât cu trei secole în urmă, tot la un război a și ajuns. Războiul din prezent, cel datorat de către șabloanele de mărimi fixe, este din păcate unul pe care milioane de oameni îl poartă, zi de zi, cu ei înșiși, în fața oglinzii.
Undeva între anii 1820 și 1838, au apărut primele sisteme de măsurare și notare pentru croitorese, dar pe vremea aceea erau ajustate individual, după măsurătorile exacte ale clientelor. Acestea se foloseau de un simplu model, de cele mai multe ori pentru maieul din in topit pe care îl purtau femeile de la acea vreme, pe dedesubt de corset, iar mai apoi modificau acest tipar pentru a avantaja, pentru a înfrumuseța trupul femeilor.
În perioada dintre 1939 și 1940, primul studiu științific la scară largă asupra măsurătorilor corporale ale femeilor a fost efectuat în SUA. Din păcate, problemele au apărut odată cu primele astfel de tabele, chiar cu primele măsurători. Studiul a fost realizat pe femei tinere, suple, cu naționalitate americană și de origini rasiale europene. Femei de culoare s-au prezentat și ele, pentru a le fi luate măsurătorile, dar la fel ca în cazul femeilor de vârstă mijlocie, datele acestora au fost nepublicate, iar mai apoi distruse. Așadar, standardul mărimilor internaționale, tabelul după care se presupune că ar trebui să funcționeze toate companiile de fabricare de piese vestimentare, nu este de fapt creat decât pentru un singur grup. Femei, cât și persoane femme de pe tot globul, se simt forțate să intre într-un tipar, care de la bun început nu a fost creat pentru ele. Ne dorim, cu durere, lacrimi și adeseori înfrângeri emoționale să ne încadrăm în corpul oricui, dar nu al nostru. Ajungem să nu iubim ceea ce vedem în oglindă, o trăire extrem de supărătoare.
În SUA, primele mărimi standard de îmbrăcăminte, denumite CS 215-58, au fost publicate în 1958. Dezvoltarea unui sistem internațional de dimensionare pentru îmbrăcăminte a început mai apoi în 1969, iar primul sistem internațional, standard, pentru desemnarea mărimilor la îmbrăcăminte, inclusiv definiții ale corpului uman și proceduri de măsurare, a fost publicat în cele din urmă în 1977. Lumea a fost luată cu asalt de niște tabele de măsurători, care forțau oamenii să nu fie, cu nici un centimetru în plus, sau în minus față de mărimile indicate. Dimensiunile pieselor vestimentare nu erau singurele care trebuiau să respecte un standard, brusc corpul uman trebuia să urmeze și el acest nou trend.
„Am iubit dintotdeauna cabinele de probă și epuizarea mentală a cumpărăturilor din magazine” a spus nimeni niciodată. Problema nu e la oglinzile deformate, care sunt ajustate intenționat să te facă să pari mai slab și nici la draperiile acelea oribile care nu pot fi trase până în capăt. Problema reală e fenomenul de vanity sizing apărut, asemeni unui efect al fluturelui, datorită tiparelor pentru mărimi fixe și a hainelor RTW (ready to wear). Le putem mulțumi companiilor de fast fashion care se folosesc de această metodă de marketing pentru miliarde de tineri care se urăsc pe sine. Ce este fenomenul de vanity sizing? Este o metodă pe care, firme hiper cunoscute, pe care le întâlnim cel mai des în mall-urile din orașele noastre (H&M, Bershka, Zara, iar aici putem adauga și Forever 21) se abat de la tabelele de mărimi care sunt deja problematice, exagerând și mai tare idealul corpului uman. Metoda pe care aceștia o utilizează este destul de simplă: de cele mai multe ori, coboară cu până la două mărimi mai în jos hainele pentru a da impresia cumpărătorilor că sunt mai slabi „decât în alte magazine”. Magazinele nu mai comercializează haine făcute pentru cumpărătorii lor, mai de grabă comercializează ideea unui corp care să se potrivească într-un șablon.
Eu cine sunt atunci când nu încerc să mulțumesc idealul de frumusețe al unor măsurători nepotrivite pentru trupul meu?
Dacă sunteți ca mine și ați trăit experiența îngrozitoare de a proba o piesă vestimentară, care pe etichetă avea „mărimea potrivită”, dar care, odată încercată în interiorul garderobei, era ori prea strâmtă, ori prea largă, mult prea scurtă, mult prea lungă. Iar aceasta nu este o experiență doar în rândul persoanelor care se identifică prin caracteristici feminine, ci, este o experiență universală. De câte ori mai trebuie să trecem pragul magazinelor, cu oroare în suflet, până când ne vom da seama că, nu suntem noi ce concepuți greșit, ci hainele sunt?
Am abandonat corsetele, acele linii drepte, materialele dure și pudra de păr făcută din orez doar pentru a ne chinui corpul, mintea și sufletul cu niște idealuri de frumusețe pe care nu ar trebui să fim obligați să le îndeplinim. Moda e o artă, cu toate acestea simpla ei existență ne face să suferim. Tinerii se simt tot mai forțați să arate într-un fel anume, să nu fie nici prea slabi, nici prea grași, nici prea scunzi, nici prea înalți, doar să fie „potriviți”.
Tot acest fenomen, prin care ne referim la corpul uman ca la un trend, la ceva trecător, care vine și pleacă are repercursiuni grave în rândul generațiilor în formare. Dacă generația Y (milenialii) se simțeau forțați să intre în mărimea 0 din US (considerată internațional XS) datorită super modelelor care defilau pe scenele anilor ’90, generația curentă, generația Z, simte tot mai tare nevoia să își schimbe înfățișarea cu operații estetice, pentru a îndeplini idealul formei de clepsidră a multor „influencerițe”. Poate că acum ar trebui, măcar pentru generația care vine din urma noastră, generația Alpha, să oprim acest ciclu nesănătos, această traumă generațională care a împins atât de mulți oameni la eating disorders.
Care e soluția? Luând în considerare faptul că atât companiile, cât și sistemul de măsurare care este utilizat de firmele în cauză nu pot fi oprite, singura soluție rezonabilă ar fi să ne iubim pe noi, corect? Ei bine, nu este atât de simplu, sau nu când vorbim despre o problemă care dictează tot fluxul de navigare social al industriei fashion-ului. Desigur că, în ultimii ani a existat o creștere în rândul numărului de activiști care, prin body positivity doresc și încearcă să facă o schimbare.
Schimbarea începe atunci când includem în discuție și modele plus-size care nu au stomacul plat și mâinile subțiri, începe cu acceptarea faptului că majoritatea modelelor înalte vor avea pielea întinsă (care de cele mai multe ori rezultă în vergeturi), de la creșterea bruscă. O reală schimbare ar fi ca tinerii să vadă în media și corpuri ca ale lor. Pentru cei mai mulți dintre noi, ideea că și alte persoane se confruntă cu astfel de sentimente pot reprezenta granița dintre sănătate fizică și mentală și începutul unei relații foarte nesănătoase cu alimentele.
Dana, 20 de ani
„Până să înceapă pandemia, mărimile hainelor nu îmi influențau părerea despre corpul meu foarte mult, mă încadram lejer la un L în magazinele de fast fashion, dar cum ieșitul din casă s-a rărit, m-am îngrășat. Țin minte extrem de clar când am mers după ridicarea stării de urgență din 2020 să îmi caut pantaloni, cea mai mare mărime găsită fiind XL, nu am reușit să îmi trag pantalonii peste fund. A fost prima dată când am plecat dintr-un magazin plângând. Nu am mai mâncat o săptămână după aceea. Cea mai mare problemă pe care o am cu mărimile fixe este că în general nu găsesc cămăși care să îmi vină peste mâni, indiferent de mărime, chiar și XXL de cele mai multe ori îmi este strâmt. Cred că m-aș fi iubit mai mult pe mine, că mi-aș fi iubit mai mult trupul dacă nu existau aceste mărimi, aceste standarde. Nu o să fie niciodată plăcut să mergi într-un shopping session cu o prietenă care poartă mărimea S, iar tu nu poți proba nimic, pentru că ști că nu o să îți vină.”
Anastaszia, 21 de ani
„În liceu, simțeam cum o etichetă a fost pusă pe corpul meu, pe atunci purtam XS și mă simțeam slabă și fără forme. Îmi era foarte greu să îmi găsesc haine potrivite cu lungimea și greutatea. Deși erau de mărimea XS sau chiar S și îmi veneau perfect pe greutate, pantalonii lungi se transformau de cele mai multe ori trei sferturi, iar cu mânecile de la bluze la fel. Nu m-am simțit niciodată rușinată de mărimile la haine pe care le port, ci mai degrabă, cumva de fiecare dată când probam haine mă gândeam la sintagma «ești prea slabă». Sunt mai bine acum, căci am mai pus în greutate, dar înainte îmi luam haine mai mari ca să îmi fie bună lungimea și le duceam la croitor. Am încercat mereu să nu mă las afectată de mărimea corpului meu și cum e catalogată de aceste «etichete» atât de fixe, care oricum nu corespundeau aproape niciodată cu realitatea.”
Andrada, 21 de ani
„Cred că prima mea, mare influență, când venea vorba de mărimi, au fost persoanele din jurul meu. Îmi erau foarte greu să nu mă concentrez pe mărimile prietenelor mele când mergeam la shopping, la faptul că uneori mărimile nu corespund și chiar dacă porți XXL tu poți avea de fapt doar XL, la întrebările fără sens de «cum te-ai îngrășat așa?» sau pur și simplu la faptul că nu știam cum să mă îmbrac ca să îmi placă mie ceea ce văd în oglindă. Mi-a luat foarte mult timp să accept că indiferent dacă port mărimea 34 sau mărimea 44 e complet okay, atâta timp cât eu mă simt bine în corpul meu. Cea mai mare problemă o am la blugii evazați, pe talie îmi sunt largi, pe fund prea strâmți, iar de la genunchi în jos sunt exact cum ar trebui. De ce? Pentru că majoritatea hainelor sunt făcute într-un singur fel, după un singur tipar. În trecut mă simțeam oribil când eram la casă și persoana din spatele ghișeului se uita la mărime. Mă simțeam judecată. În timp m-am obișnuit, iar acum nu mă mai interesează acest fapt. Găsesc foarte greu haine de care să fiu mulțumită, de cele mai multe ori trebuie să le modific. Cred că dacă nu existau aceste mărimi nu mai trebuia să trec prin nici un procedeu pentru respectul și stima de sine.”
Alexandra, 20 de ani
„Am intrat mereu în mărimi mici, precum S, iar din cauza asta, când am început să fiu anorexică, pe la 16 ani nimeni nu a observat. Dar eu începeam să fiu obsedată, mă gândeam doar cum aș putea face să mai slăbesc. Idealul meu presupunea să pot intra în cea mai mică mărime la haine posibilă. Credeam că dacă fac asta voi fi, într-un final destul de slabă (deși eram deja căci am o conformație petite), destul de frumoasă. Credeam că așa mă va iubi lumea, că mă voi iubi eu pe mine. Îmi găseam greu haine și atunci, dar îmi găsesc greu haine și acum, de când «m-am vindecat». Și o zic așa pentru că, odată ce treci printr-un eating disorder, nu te vei vindeca complet niciodată, mereu va rămâne acolo o senzație, un gând. Cel mai greu îmi găsesc pantaloni, sunt mereu prea lungi și prea largi. Ideea e că, acum 4 ani eu eram cu adevărat mândră că, de cele mai multe ori, îmi găseam hainele doar la raioanele de copii. De cele mai multe ori ajung acum să îmi ajustez hainele, prefer așa decât să mai iau de la copii, îmi e frică să nu mă întorc la acel mind state. De cele mai multe ori cred că, poate dacă nu existau aceste mărimi, fata impresionabilă care eram la 16 ani nu ar mai fi ajuns să se urască atât de tare. Pentru mine a fost greu să îmi pun toată valoarea în acei centimetri și acele kilograme….”
Cine suntem când centimetrii dispar? Suntem vise, artă, ambiție și ideea de frumos. Când centimetrii dispar suntem pasionații de modă, de idealizarea culorilor și materialelor fine. Centrimetrii aceștia, de care am ajuns să fim atât de preocupați, dacă ar dispărea, și doar pentru o secundă, am înțelege într-un final că, trupul nostru este perfect, exact așa cum este el și că, industria fashion-ului trebuie să reprezinte oază de creare, nu de dezamăgiri emoționale. Cei mai curajoși dintre noi, doar aceia putem privi hainele ca pe un util, ca pe un joc animat de forme. Până atunci, până când centimetrii vor înceta să ne mai acapareze toată viața, putem doar să încercăm să facem artă din disperare.
Tinerii sunt cei care au cel mai mult de suferit de pe urma acestei industrii care dorește să promoveze ideea că trupul uman este un simplu trend, ceva trecător. Tocmai din acest motiv, cât și pentru a picta imaginea unui anti-trend este atât de important pentru aceștia să simtă că nu sunt singurii care trec prin aceste trăiri. Noi am ales să cerem și perspectiva unor tinere, care s-au confruntat, mai mult sau mai puțin cu această „luptă interioară” dintre suflet și corp.
