Despre ateliere din cadrul Super Film Festival

Super Film Festival este un festival dedicat tinerilor care iubesc arta și cinematografia. La cea de a noua ediție a evenimentului, au fost integrate noi workshop-uri sau reinventate ateliere, pentru a crea un safe space pentru adolescenți. Tema de anul acesta a fost o lume Super9(nouă), în care liceenii care s-au inscris, atât cu filme, dar și la ateliere, au putut redescoperi, crea sau discuta despre viziunea lor asupra lumii.

Atelierele Super sunt recunoscute de către toți participanții drept o unealtă imensă prin care s-au dezvoltat, s-au redescoperit și unde au fost mai întâi vulnerabili în fața colegilor, mai apoi prieteni.

 

Atelierul de poezie

În cadrul atelierului de poezie, atmosfera creată de trainerii Teona Galgoțiu și Mihnea Bâlici a fost una ce inspira creativitate și libertate. Micii poeți au avut parte de activități de cunoaștere și jocuri de dezvoltare, însoțite de momente de liniște și pace de-alungul procesului de creație.

La sfârșitul atelierului, am avut ocazia de a sta puțin de vorbă și cu cei doi traineri:

 

  1.     De ce crezi că este important acest atelier pentru adolescenți? 

Amândoi: Considerăm că e foarte greu să-ți menții o pasiune artistică, de orice fel ar fi ea, din neant. Deși pare un act extrem de solitar, de intim și de autosuficient, cred că nici poezia nu scapă de această regulă. Este necesar contactul: cu persoane de aceeași vârstă care citesc și scriu, cu poeți consacrați pe care îi citești cu mai multă sau mai puțină plăcere, cu alți agenți din „industrie” (jurnaliști culturali, booktuberi, critici, editori, colecționari împătimiți de rarități editoriale și tot așa). Poate pare că vorbesc în abstract, dar e o chestiune mult mai concretă decât pare: nu poți avea un drive poetic în gol. Cred că atelierele prilejuiesc tocmai acest contact. Nu consider că dintr-un atelier de poezie va ieși noul Howl. E un mediu foarte constrângător – în timp, în resurse materiale, în energie psihică. Evident, unii vor folosi bucăți scrise aici ca să își construiască alte poeme (sau proze, sau scenarii, sau picturi, sau instalații). Ce mi se pare important e ce se petrece în culise: comunicarea dintre oamenii aduși laolaltă într-un context dat. Ca să simplific: atelierele de genul acesta sunt importante pentru adolescenți pentru că oferă sens unei ocupații creatoare foarte personale. Pentru că le confirmă faptul că ceea ce scriu ei poate avea și un rezultat palpabil.

 

  1. Ce te-a stimulat să susții atelierul de poezie?

Teona: Până la a cincea ediție a festivalului, aveam deja tot felul de evenimente legate de educația prin cinema, pentru că până la urmă asta era Super în primul rând, un festival de film. Și deși știam că vreau să dau la regie încă din clasa a noua, poezia a fost prima mea iubire. Așa că m-a lovit întrebarea – cum ai putut, Teona, să aștepți așa mult până să aduci poezia la Super? Cu mare rușine și mare entuziasm, am făcut repede lista de traineri și câteva luni mai târziu au venit toți în București – a fost o săptămână magică, oricât de cheesy sună asta. Alt motiv care m-a impulsionat să organizez atelierul e că taberele și concursurile de poezie pentru liceeni din România sunt destul de bătrânicioase și conservatoare, tocmai de-aia le-am evitat complet. Dar unele/unii dintre colegele/colegii mei de generație s-au întâlnit în genul ăsta de contexte și chiar dacă povesteau despre părțile astea penibile oldschool, tot au fost importante pentru ele/ei, pentru că au legat prietenii importante și și-au îmbunătățit scrisul, în primul rând datorită întâlnirilor cu poete și poeți de vârsta lor. Deci na, mi se părea necesar un spațiu educațional experimental cât mai racordat la poezia și arta contemporană.

  1. Ce fel de spațiu crezi că a creat acest workshop, ce atmosferă?

Mă întorc puțin la ce am spus la întrebarea 1: despre comunicarea din culise, cea dintre adolescenți. Dar comunicarea nu se oprește aici. Mai există și comunicarea cu trainerul, care este și ea de un tip foarte special: pentru că trainerul nu „conduce” scrierea de poezie, nu este o autoritate, ci pur și simplu oferă o arenă de jocuri și reguli care, de cele mai multe ori, au o legătură foarte strânsă cu propriul traseu poetic. Altfel zis, atmosfera acestui workshop a fost cea a unui proces de învățare colectiv: un soi de introspecție dirijată în grup, oricât de paradoxal ar suna sintagma asta. Așadar, toate workshopurile sunt experimentale. Rezultatul lor stă în contactul dintre planul din cap și realitatea de pe teren. Niciuna dintre părți nu poate ști unde duce un exercițiu.

 

  1. Am observat că în ultima parte a workshop-ului ați rugat fiecare participant să stea singur timp de 30 de minute. Ai putea spune că este important să parcurgi „drumul creației” singur/ă? De ce?

Mihnea: Nu cred că pe mine și pe Teona ne-a interesat așa tare chestia cu parcurgerea „drumului creației” în singurătate. Exercițiul nostru s-a bazat mai degrabă pe un fel de performance: ce se întâmplă în mintea unui om când stă singur, fără nimic de făcut, într-un spațiu anume nemișcat, pentru un timp lung și – pentru unii – inconfortabil. Rolul lor a fost să observe, pur și simplu, chestiile din jur și din cap, cu toată intensitatea lor fragmentară (sunete, culori, mirosuri, gânduri intruzive, emoții fără sens etc.). Nu ne-am așteptat ca participanții să fie euforici și inspirați – ne-am așteptat să se enerveze, să se plictisească, să le fugă mintea în toate părțile. Ceea ce s-a întâmplat, că doar nu am lucrat cu călugări budiști, ci cu adolescenți grăbiți. Dar cred că din disconfortul ăsta meditativ au ieșit lucruri interesante. Mai ales că le-a fost oferită o contrapondere la prima parte, mai haotică, a atelierului, care a fost un exercițiu colaborativ cu timp dat.

 

  1. Cum ai putea descrie lucrările realizate în cadrul atelierului în doar trei cuvinte? (poți menționa și de ce ai ales acele cuvinte)

FORȚĂ, FARMEC, RUPERE.

 

  1. Cât de mult ți se pare că a evoluat workshop-ul de poezie față de prima sa ediție

Teona: Fiind alți traineri la fiecare ediție (deși se mai și repetă) nu există o continuitate liniară, ceea ce are și părți bune, și mai puțin bune. Dar în orice caz, există un freshness al exercițiilor, pentru că, așa cum a zis Mihnea, și poetele/poeții invitate/invitați își testează propunerile, nu merg la sigur. Cu toate astea, din experiența care se tot acumulează, Mihnea și cu mine le mai dăm trainerilor insight, așadar cred că atelierele dau roade tot mai bune, pentru că știm mai bine parametrii în care ar fi bine să ne desfășurăm ca să nu îi stresăm sau plictisim prea tare pe participante/participanți, de exemplu. Și o dovadă concretă a evoluției atelierului e ușor de descoperit dacă așezi antologiile una lângă alta, prima arătând de parcă am printat-o noi acasă iar ultima mi se pare că e printre cele mai frumoase cărți de poezie din ultimul timp, asumându-mi oceanul de aroganță în care plonjez zicând asta (dar contribuția mea e totuși limitată).

 

  1. Ce sfat le-ai da persoanelor care vor să participe anul următor la acest workshop? 

Teona: Să nu-și lucreze textele nici prea puțin nici prea mult (evident, doar ele/ei știu ce înseamnă asta). Să le citească cu voce tare de câteva ori (în singurătate sau cu prieteni), să-și dea seama de ritm și posibile formulări confuze sau exagerate. Să citească ce au scris participantele și participanții din anii trecuți (pe Echinox, site-ul Super + vrem să facem antologiile disponibile online în curând), în niciun caz pentru că ar trebui să fie la fel, dar mereu ajută să explorezi contextul în care scrii. Și de fapt, la gunoi cu sfaturile. SCRIEȚI CUM VREȚI VOI ȘI TRIMITEȚI!!

Mihnea: Le recomand să ne trimită texte la următorul call, chiar și dacă nu sunt mulțumiți de ele până la capăt (e normal). Dacă aș avea o monedă pentru fiecare data când un participant a spus că „nu mă gândeam ca o să ajung la Super” sau „am trimis la mișto, n-aveam nicio așteptare”, aș avea, ei bine, foarte multe monede.

 

Atelierul de relații

La atelierul de relații, atmosfera a fost una foarte degajată şi relaxată. Katy, trainer-ul acestui atelier, a reusit să creeze un spațiu intim şi sigur pentru toţi participanții, fiind deschisă la întrebări şi oferind sfaturi palpabile şi practice. Temele abordate au fost ancorate in realitatea adolescenţilor din ziua de astăzi şi explicate, de asemenea, pe înțelesul lor. 

Iată câteva lucruri pe care am reușit să le discutăm cu Katy după terminarea atelierului:

 

  1. De ce crezi că este important acest atelier pentru adolescenţi?

Pentru că, din păcate, tinerii primesc educație într-o mulțime de subiecte care ajung să le fie mai mult sau mai puțin importante în viață, dar nu primesc aproape nicio informație utilă despre viața aceea reală cu care se vor confrunta curând după ce termină liceul. În școală nu încearcă nimeni să ne răspundă la întrebarea aceea super-importantă la care tot căutăm un răspuns încă de pe vremea grecilor antici: cum trăim o viață bună? Eu cred că răspunsul poate fi găsit în situații simple de viață, în sfaturi practice și utile și în comunicarea deschisă despre subiecte de viață. 

 

  1. Ce te-a stimulat să susţii atelierul de relații?

Îmi place enorm de mult să simt că am dat mai departe cunoștințe care au un impact. Îmi place să împart cu cei din jurul meu toate informațiile mișto pe care le-am învățat de-a lungul timpului.

 

  1. Ce fel de spațiu crezi că a creat acest workshop, ce atmosferă?

Cred că participanții ar fi mai în măsură să răspundă la întrebarea asta, dar mie mi s-a părut că toată lumea a fost relaxată, a râs și s-a simțit în largul ei. Mereu încerc să creez spații mai sigure atunci când organizeze evenimente de orice fel.

 

  1. Ai spus că societatea românească este una foarte toxică, ce poate face fiecare dintre noi pentru a o îndrepta?

Fiecare dintre noi poate trăi după principii mai bune și poate modela asta pentru alții. Nu e nimic mai util pentru a învăța să trăiești mai bine și să te schimbi decât să îi vezi pe alții cum trăiesc mai bine și se schimbă. Mai ajută și discuțiile deschise despre subiecte controversate. De obicei ne ferim de ele pentru că nu vrem să ne stricăm relațiile. Dar eu cred că discuțiile sincere și meaningful despre subiecte „grele” sunt fix cele care pot da o semnificație mai mare unei relații și pot schimba și societatea.

 

  1. Dacă ne regăsim în cele 3 caracteristici ale unei persoane imature emoțional cum facem să ne îndreptăm, să creștem dacă în primii 2 ani de viată n-am reușit?

Putem cu mare ușurință să ne educăm prin repetiție. În primul rând e important să identificăm când suntem într-o stare emoțională mai agitată. Eu îi spun “emotionally frazzled”. După ce reușim să identificăm momentele astea în care emoțiile sunt la cote înalte, trebuie să ne repetăm constant că astea nu sunt momente care să ghideze decizii, pentru că lentila prin care vedem situațiile și oamenii e alterată. Așa că putem apoi, în timp, să nu mai reacționăm sub impulsul momentului, să ne antrenăm să vedem realitatea și din perspectiva celuilalt. Eu fac asta pornind mereu de la premisa că oamenii nu sunt nici răi, nici de neînțeles. Și caut apoi o perspectivă a realității care să explice de ce se comportă cineva în moduri care mie mi se pot părea rău-voitoare sau de neînțeles. Asta nu înseamnă că trebuie să tolerez comportamentul, dar înseamnă că încerc mereu să îl înțeleg.

 

  1. Cum știi că faci prea multe compromisuri într-o relație, cum te oprești?

Ne facem niște limite ferme (hard limits) pentru ce nu vom tolera niciodată în nicio relație. E foarte simplu, în lipsa unor astfel de limite, să te lași dus de impulsul momentului și să îți spui că un compromis în plus chiar nu e o mare problemă. Dar ai nevoie de o perspectivă mai largă care să-ți arate când ceva devine prea mult. 

 

  1. Exista o “golden rule” pentru relații, ceva ce orice persoana ar trebui să știe?

Pentru mine, regula de aur este că relația e o entitate în sine, care trebuie îngrijită, crescută, în care investești și pe care o crești. Dar nu uiți niciodată că în cadrul relației sunt doi oameni și nevoile și dorințele lor nu trebuie să fie ignorate sau uitate de dragul relației.

 

  1. Ce sfat i-ai da lui Catherine de 16 ani în legătură cu relațiile?

I-aș spune să exploreze și pe cont propriu, în afara unor relații. I-aș spune să învețe mult mai repede să fie confortabilă de una singură și în timpul petrecut pentru sine, nu numai pentru alții. Am petrecut foarte multă vreme încercând să îi fac pe alții fericiți (oameni cu care aveam relații, prieteni, profesori, etc.), dar nu am știut să mă includ și pe mine și relația cu mine în lista celor care meritau atenție.

 

Atelierul de teatru

În cadrul atelierului de teatru, atmosfera creeată de trainerul Ana Covalciuc a fost una ce inspira creativitate şi libertate de exprimare. Au fost organizate activități menite să îi ajute pe participanți să interacționeze, să empatizeze și să se descopere. Au făcut jocuri de rol, s-au “modelat” unii pe alții, și-au oferit cadouri senzoriale, s-au poziționat în cercuri care reprezentau zona de confort, zona de creștere și zona de panică, și-au împărtășit fricile și așteptările, au creat povesti despre broaște țestoase fără carapace din Istanbul, fascicule de lumina roșie și baruri. Caracterul atelierului a fost unul dinamic, toate aceste jocuri lăsând la finalul zilei zâmbete pe fețele tuturor adolescenţilor. 

 

La sfârșitul atelierului am avut ocazia de a sta puțin de vorbă cu trainerul Ana Covalciuc:

 

  1. De ce credeți că e important acest atelier?

Discutând cu participanții la începutul zilei despre așteptări, frici și nevoi, am ales să ne focusăm pe self-awareness, lucru în echipă și empatie. Ne-am concentrat pe cum putem să fim, în același timp, atenți și la noi înșine, dar și la celălalt, pentru că și în teatru, și în film e foarte multă muncă de echipă, nimic nu se poate realiza de unul singur și cred că e un instrument bun să-și deschidă atenția și zonele de interes prin astfel de workshopuri. Cred că lucrurile astea te ajută indiferent de domeniu.

 

  1. Credeți că workshopul ar fi potrivit și pentru persoanele care nu vor să urmeze o carieră în actorie?

Absolut, nu m-am dus către asta pentru că liceul e o perioada în care trebuie să experimentezi foarte multe lucruri și că nu e nevoie să te blochezi într-o singură direcție. Sunt oameni care au o pasiune pe care într-adevăr o duc mai târziu într-o zona profesionistă dar e o opțiune personală și nu facem asta, nu mi-am propus să conving pe cineva să dea la teatru, mi se pare că, dimpotrivă, jocurile teatrale pot ajuta pe oricine, în orice domeniu. Cred că e mai mult o cale de autodezvoltare și de autocunoaștere, te cunoști mai bine, te înțelegi mai bine, îți descoperi limite, îți descoperi interese. Vezi cum e și altfel, vezi alți oameni care trec prin alte experiențe. De asta le-am cerut foarte des feedback pe parcursul atelierului, ca să se poziționeze vis-á-vis de lucrurile pe care le fac, să-și găsească motivația personală.

 

  1. Cum se vede atelierul din partea trainer-ului? Participanții îl văd ca pe o oportunitate de dezvoltare, dumneavoastră?

Se vede bine, foarte bine! Participanții au fost foarte doritori, au venit cu chef, curiozitate și am reușit să facem foarte multe lucruri. Au fost flexibili s-au aruncat în toate exercițiile pe care le-am propus, am ajuns de la exerciții de atenție și reacție, la exerciții senzoriale, despre relație, despre zona de confort, despre zona de panică. Mi se pare că am acoperit foarte multe tipuri de exerciții în cele trei ore pe care le-am avut.

 

  1. Comparativ cu studenții de la UNATC cum credeți că diferă să lucrați cu adolescenți?

La UNATC, oamenii fiind mai mari și mai hotărâți că asta vor să facă simt o altfel de presiune și au alt scop, acela de a deveni cu siguranță cel mai bun actor care poți să devii, nu doar un profesionist. Cu adolescenții și mai ales în contextul festivalului mi se pare că miza e de autocunoaștere și autodeterminare, pentru că sunt în etapa în care își doresc să se uite în interior către ei, dar și către lume să-și aleagă ce din lume vor să fie și ce vor să devină. Ei sunt într-o fază în care cunoscându-se pot să se și autodetermine mai bine și au putere, nu mai fac doar lucrurile pe care trebuie să le facă, ci lucrurile pe care aleg să le facă, iar asta mi se pare foarte important pentru  niște identități în formare, să se cunoască și să își asume lucrurile pe care le fac. În asta cred eu că îi pot ajuta jocurile de actorie care îți cer tot timpul să știi ce faci, de ce faci, unde te duci și cu ce scop. E mai mult pentru ei, nu pentru teatru, pentru că iei din teatru și folosești pentru tine, spre deosebire de facultate unde faci orice ca să iasă produsul teatral, e cu dublu sens.

 

  1. Când ați spus de jucat într-un spectacol, erați cu un picior în zona de confort și cu unul în zona de creștere. De ce?

Mi pare că în meseria asta nu se termină niciodată lucrurile pe care le ai de învățat, probabil ăsta este și motivul pentru care îmi place job-ul meu. De fapt, ești confortabil cu un picior, că ai niște experiențe și îți zici “hai că am mai trecut prin asta, o să pot,  știu că îmi place, că o să mă simt foarte bine, că o să fiu plină adrenalină, că o să trăiesc experiența aia foarte vie pe care o caut de fiecare dată”. Pe de altă parte, cu fiecare proiect o iei de la capăt, într-un grup nou sau într-un text nou. Tu ești într-o situație nouă, nu ai mai făcut personajul respectiv, nu mai ești același ca la proiectul trecut și atunci această noutate vine cu un grad de necunoscut, de disconfort, de “nu știu dacă o să îmi iasă”, de “nu știu cum e” și asta te ține proaspăt. De asta e antrenant, e interesant că vreau cu un nou proiect să cresc și să fac ceva diferit, ceva altfel, dar există zona de risc și de provocare, pentru că altfel cred că m-aș plictisi. Dacă aș face doar lucruri confortabile și ușoare, probabil aș caută și altceva. Dar pentru că teatrul în sine, filmul vin cu echipe noi de oameni, cu proiecte noi, cu personaje noi, de altă vârstă cu alte probleme de fiecare dată există acest necunoscut în care îmi place să mă arunc. Dar e un mix, de confort și de frică. Îmi asum că nu știu și că o iau de la capăt- asta te face să fii un actor bun, un actor fresh, un actor prezent care pleacă și spune “eu asta îmi doresc de la mine, să construiesc ceva autentic azi, aici, acum”. Ăsta e planul.

 

  1. Tot în legătură cu zona de creștere, asta le-ați recomandat și lor, să experimenteze și totuși cum știm să ne oprim din a întinde zona de creștere, adică să nu ajungem într-o zona de panică?

E o întrebare foarte bună și cred că de fapt fiecare are un răspuns propriu. Avem limite personale și asta reprezintă o altă fațetă interesantă a exercițiului. Ce este o limită pentru unul, nu e pentru celălalt și atunci ce pot eu să încurajez este ca fiecare să se uite la el, să se asculte pe el însuși, să-și asculte semnalele. Să nu aștepte răspunsul din afară, să vină dinăuntru, tu știi unde este limita ta și ce e confortabil și provocator. Ok, să fie greu, dar până la panica aia de nu mai pot, nu mai vreau, mă las. Mi se pare că acum avem niște modele foarte bune, la Jocurile Olimpice au fost persoane care s-au retras din cauza unor probleme de sănătate mintală. Avem deja niște modele care zic “competiția asta e f importantă pentru mine, am făcut sacrificii toată viața pentru ea, îmi doresc să câștig, dar în același timp pot să fiu atent și la mine și să am limita mea. Pot să mă iubesc și să mă respect. Să îmi dau seama că înainte de toate sunt un om care are o sănătate de îngrijit și că din punctul ăsta pot să revin și să fiu un sportiv sau un performer foarte bun”.  Generația asta are acces la o educație emoțională care să îi ajute să își cunoască mult mai bine limitele, provocările, zona de panică și să zică “până aici, din punctul ăsta mai departe ar fi un abuz”. Apoi, nu te întorci doar la ce e ușor, te întorci la zona în care simți că ai de învățat, că îți place, că ești provocat, că ți-e greu, că-ți cere efort și că vrei să faci mai mult. Doar cu atenție, self-awareness și cu curajul de a-ți apăra drepturile, intuiția și fricile poți să faci asta. Altfel, dacă treci peste, riști să pierzi lucrul ăla cu totul. Eu am pățit asta cu pianul, am făcut pian când eram mică dar tocmai pentru că am fost foarte mult împinsă într-o zonă de panică- erau foarte multe concursuri, olimpiade, foarte mult material impus pe care trebuia sa îl pregătesc numai la nivel de competiție de top- pe drum undeva, mi-au fost pierdute bucuria și plăcerea de face asta. Am ajuns în punctul în care am zis că nu mai pot și din păcate nu m-am mai apropiat de pian, atât de puternică a fost reacția emoțională. Am avut un spectacol în care a trebuit să cânt la pian și a fost foarte simpatic să dezgrop niște lucruri, dar într-o altă convenție, nu eram eu, era un personaj, era o tipă beată, o zeiță care se juca la un pian. A fost foarte multă convenție că să îmi permită să mă joc acolo. Dacă mă puneai pe mine, Ana, ziceam nu, nu, nu! Deci asta cred, că ajută să provoci un copil sau un adolescent și să îi oferi experiențe dar să îi dai și încrederea să își cunoască măsura, limitele. Să îl asculți când îți zice stop, să respecți asta. Ei vor avea control și îi va ajuta să devină niște adulți foarte conștienți, care votează, care își asumă roluri civice, care pot să schimbe lumea, pentru că au resursele.

 

  1. Cum arată noua generație de actori?

 Arată curajos, îmi place că nu așteaptă toate confirmările din lume că să facă ceva. Am cunoscut adolescenți care filmează și care nu sunt la primul film. Chiar am jucat în filmul unui adolescent care mi-a oferit o situație extraordinar de profesionistă. Scenariul și producția au fost extraordinar de bine puse la punct. Sunt autodidacți, își caută pe internet surse, cărți, învață, își găsesc ușor scopul. Descoperă deja festivaluri la care vor să își trimită filmul care e încă în stadiul de idee. Asta mi se pare wow. Fac foarte multe lucruri. Am o colegă tânără dintr-o trupă care știu că anul ăsta a fost și la TIFF, și la Sibiu și la Timișoara. Se aruncă în experiențe prin care să se lămurească dacă le place sau nu, asta mi se pare foarte sănătos. Pentru că altfel n-ai cum să reușești, dacă doar te gândești ce-ar fi și nu încerci n-o să afli dacă ți se potrivește. Până nu te duci și te arunci, și experimentezi, și greșești, și îți dai voie nuo să știi ce vrei cu adevărat. Iar faptul că sunteți tineri este un atu, în generația mea lucrurile se făceau mult mai slow, trebuia să termini facultatea, masterul, eram învățați să acumulăm înainte să producem.

 

  1. Care ar trebui sa fie 3 calități „de aur” pentru un actor?
  1. Responsabilitate.
  2. Vulnerabilitate- trebuie să-și dea voie să fie în toate felurile, să nu se limiteze.
  3. Umor, ai nevoie de umor chiar și când faci dramă.

 

  1. Ce înseamnă sa fii actor?

Ce întrebare grea… înseamnă să vezi lumea, să fii mereu cu ochii deschiși. Să vezi ce se întâmplă în jurul tău și să-i oferi înapoi lumii ce te-a inspirat de acolo. De asta cred că trebuie să asculți, să fii empatic. E un fel de a trece prin viață- chiar și într-un drum la metrou, la magazin, dacă ești atent, vei vedea personaje, vieți, biografii, detalii, pe care după aia le vei folosi. Ștefan Iordache zicea că trebuie să fii ca un burete care absoarbe tot, pentru că într-adevăr după aia, când produci, când storci buretele ăla practic storci tot ce ai obținut din viață, tot ce ai primit. De asta pe cei mai mici îi înveți să fie foarte atenți și la ei, dar și în jur, pentru că din viață îți iei personajele, inspirația, ideile și tot acolo e publicul, adică tot către viață te întorci pentru că vrei ca oamenii să se regăsească în personaj, în povestea ta. Vrei ca ei să se ducă acasă și să se gândească la problemele pe care le au. De asta e important sa fie ceva super-relevant, să fie ceva real, viu, autentic acolo. E un mod de a vedea.

 

Atelierele se desfășoară exclusiv în perioada festivalului Super, iar înscrierile sunt anunțate din timp pe paginile de social media. Pentru mai multe detalii privind regulamentele de înscriere click aici.

 

Poze: Carina Pepene și arhiva Super

Text: Cătălina Perju, Ciobanu Vladimir, Rebecca Popescu și Carina Pepene

 

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *