redactor: Diana N. Mirancea // poze: Diana N. Mirancea
Diana, 22 de ani, anxioasă de profesie. Sunt studentă, dar asta nu-mi ajunge. Am crescut inconștient cu ideea că „trebuie mai mult”. Ia-ți un job (mai mult) mergi la înot (mai mult) învață să șofezi (mai mult) fii prezentă (mai mult) task-uri zilnice. Totul la superlativ. Așa s-a cerut, așa s-a livrat. Poate chiar și peste așteptări de cele mai multe ori. Costul? O perioadă de stres dezvoltată prematur într-o stare de anxietate.
M-am gândit mereu că suntem o generație aparte. Ai mei îmi spuneau: „Pe vremea noastră nu se gândea nimeni așa de departe cum o faceți voi. Cine știa ce e aia anxietate? Oamenii erau mai simpli, nu se gândeau așa mult”. Am mai citit pe tema asta. Am devenit curioasă legat de acest fenomen în care oamenii „sunt simpli” și „aveai siguranța zilei de mâine” atât de împământenit în mentalul generației trecute. „Trăim timpuri incerte”. Genetic provenim din părinți revoluționari care și-au dorit mereu mai mult decât au putut avea. Practic, am crescut și ne-am maturizat în timpuri de crize economice, dezvoltări tehnologice radicale și acum încercăm să facem față pandemiei și ce urmează după ea. Era normal pentru mine să mă gândesc că toată lumea experimenta într-un fel sau altul câte ceva: anxietate, atacuri de panică, depresie, OCD, ADHD… doar că nu aveam termenii pe care îi am acum. Dar oare era chiar așa?
Într-o zi atât de înnăbușitoare de primăvară încât de multe ori senzația de sufocare nu știam dacă se datorează căldurii sau anxietății. Vacanța (și examenele) pândea după colț, cu toți colegii mei care făceau planuri pentru Vamă, eu m-am trezit ascultând cu interes ce avea să ne spună consiliera școlii, prezentă poate dintr-o mustrare de conștiință în fața clasei din an aproape terminal. Ne vorbea despre stres, despre cum examenele câteodată sunt copleșitoare, despre faptul că trebuie să ne alegem o facultate și că ne așteaptă la cabinet oricând dorim noi să venim, dar într-un singur interval orar, o dată la două săptămâni. Poate cu puțin noroc o găseam acolo, dacă nu era în pauza de masă.
„… această stare nu e tocmai ceva ce experimentează toată lumea, deși veți fi uimiți câți dintre colegii voștri se simt ciudat. Anxietatea asta cauzată de stres, poate părinții pun presiune pe voi, sau poate stați voi și vă gândiți că îi dezamăgiți… nici să vă comparați între voi, iar nu e bine… e important să avem grijă de noi și de sănătatea noastră mintală, poate ceva despre care nu multă lume vorbește, dar la care eu țin foarte tare…” Și într-adevăr, nu multă lume o făcea. Îmi piuia o ureche și începeam să mă detașez ușor de discuție și să mă gândesc la ce spunea ea și la cum mă simțeam eu, iar eu și sentimentele mele ne puteam rezuma la un cuvânt. Acest termen nou, poate… eu?. Olimpiade, concursuri, scris, voluntariat, activități, meditații, simulare, teme… BAC. Nu aveam timp să mă gândesc atunci la faptul că toată această presiune acumulată și alimentată inconștient va avea efecte mai târziu.
În următorii ani: 1) eram anxioasă, 2) mă simțeam și mai bine, 3) aveam impresia că sunt prea multe gânduri și scenarii în mintea mea, 4) aveam iar perioade aglomerate și pline de stres, 5) mă simțeam amorțită de la atâta bournout, 6) aveam iluzia că nimeni nu pare să simtă la fel, 7) eram depășită, 8) poate chiar mult prea emotivă, 9) sau cu anger issues, 10) dar de cele mai multe ori ceea ce simțeam că avea să mă ducă la capătul puterilor într-un moment de anxietate, se dovedea a fi un lucru pe care cu greu l-aș fi putu controla, iar după o perioadă ajungeam să mă simt mai bine. Asta până când 11) apărea un trigger, 12) apăreau gândurile și eram agitată dar deloc productivă și nici de dormit nu puteam să dorm pentru că nu ai cum să dormi când simți că nu poți să respiri și apoi deschizi geamul să iei aer dar și aerul de afară e greoi ca o smoală și te trezești din amorțeală că plângi dar nu mai plânge că nu te ajută la nimic dar cum să te ajute plânsul dacăacumsimțică… 13) simți că te sufoci.
Așa m-am simțit și într-o zi când am început să vorbesc cu ai mei despre emoții. De ce? – asta era probabil cea mai mare întrebare pe care ne-o puneam cu toții. De ce te simți așa? și De ce atunci era altfel? Eu de la 17 ani era mult mai productivă decât eu de la 22, dar de ce? Simțeam nevoia să mă justific, că nu sunt acest „eșec”, că un moment în care emoțiile m-au controlat și nu viceversa nu mă definește pe mine ca om. Le-am povestit încet ce simt, timp în care ei stăteau și mă asculta neputincioși. Nu au știut că mă simt ciudat tot timpul ăsta, au fost mereu prea ocupați. E de înțeles. Nici eu nu știam că o stare de stres duce la burnout și că avem nevoie de perioade în care să ne refacem, că nu totul este despre a performa până la capătul puterilor. Putem săpa mai adânc, ca într-o operație, dincolo de piele și mușchi și țesut și încrengături de rețele venoase. O autopsie a sentimentelor în care tu ești doctor și detectiv și judecător, dar…
„Acum reparăm”, optimist, de parcă aș fi fost stricată în tot acest timp, ca o cutiuță muzicală care sare peste note. Durează până ei vor înțelege real, deși pare că au înțeles deja. Durează și pentru mine să îmi dau seama că toate scenariile astea nici nu se pot întâmpla și că viitorul e incert pentru toată lumea. Maybe there’s hope… De fapt, mereu va fi. Ne clădim pe speranțe și mecanisme de adaptare, pe planuri pe termen scurt și pe ce ne va aduce ziua de mâine. Hei, e okay! Crede-mă pe cuvânt. Acele seri plânse și lunile de agitație și insomnii se vor transforma în momente, amintiri mai puțin plăcute, apoi, nu știu ce va mai fi. Bănuiesc că vom afla.
Respiră normal acum și încearcă să nu te mai gândești la nimic, adună toate gândurile și bagă-le într-un sac sub preș – inspiră și expiră.
Inspiră. Expiră.
I n s p i r
Ș i
E x p i r