redactor: Sophia Tiganas // ilustrație: Sabrina Dâscă
Am făcut tot ce se putea face, doar nu ieșit în stradă. Am scris, am urlat pe internet, am vorbit cu miniștrii la telefon și munca noastră a fost aclamată de adulți influenți din aproape orice domeniu.
„Bravo vouă!”, ne-au zis, „Ce ne bucurăm să vedem tineri implicați!”.
Atât de tare v-ați bucurat că iată-ne un an mai târziu, o generație care zici că are flashback-uri de PTSD și prea multe momente de deja-vu care ne trimit direct în primăvara lui 2020.
Cât de mândri trebuie să fiți voi de munca voastră eroică și de faptele bune pe care le faceți pentru elevii români.
Apreciem, fără vreun sarcasm, implicarea pe care am văzut-o în ultimele câteva zile, dar această implicare pare că s-a limitat la elevii clasei a XII-a, înghesuind vag elevii de a VIII-a în deciziile privind anii terminali. Dar suntem o generație neiertătoare. Voi ne-ați crescut să fim așa. Nu avem ce să facem. Și suntem o generație obosită, plictisită și pierdută, o generație care își pierde speranța că vouă vă mai pasă de noi pe zi ce trece. Deci, vă rugăm să nu fiți prea surprinși când unii dintre noi iau megafonului în numele adolescenților români și vă arată unde ne doare, mai ales dacă ați fost atât de bucuroși să ne vedeți implicându-ne când încă nu ne adresam direct vouă.
Cică noi am fi viitorul țării. Nu ar trebui să plecăm din țară, că doar dacă plecăm noi cine va rămâne în urmă ca să construiască acest viitor pe care îl ridicați în slăvi? Dar ce vă rugăm noi de ani buni cu disperare e să ne dați un motiv pentru care să rămânem. Cum le puteți spune copiilor și adolescenților țării că România va sta în mâinile lor dacă voi sunteți aceeași care spun că suntem prea tineri ca să înțelegem, prea tineri să vorbim despre politică. Când ne vom fi câștigat și noi dreptul de a știi ce se întâmplă în țara noastră? Când vom fi și noi luați în considerare dacă toate decizile se iau în locul nostru, dacă suntem tratați doar ca niște hârtii și declarații ca să pară că voi aveți un plan? Elevii români nu pot rămâne pentru totdeauna țapul vostru ispășitor.
Ce ne-a supărat atâta timp este exact această nepăsare față de ce avem noi de zis. Elevii de clasa a XII-a nu sunt singurii pe care trebuie să îi ascultați, iar elevii români, părerile unui sistem întreg și ale așa-zisului vostru viitor nu se rezumă la articolele scrise de echipa noastră sau la interviurile cu elevi realizate de câțiva alți jurnaliști bine intenționați. Nu se mai poate să ne spuneți că doar ne plângem și că nu avem soluții, dacă noi vă tot propunem soluții, fără să ne asculte cineva.
Să începem să enumerăm toate proiectele și organizațiile pe lângă care se trece fără să li se acorde măcar vreun pic de atenție ar lua toată ziua și ar depăși cu mult limita de cuvinte pe care ni le-am propus să vi le adresăm. Suntem aici nu ca să încercăm iar să vă înțelegem, ci pentru că nu mai avem răbdarea să fim noi cei maturi. GirlUp România, Consiliul Elevilor, Accept și mulți alții vorbesc de ani buni parcă în gol. Noi vrem ca între noi și voi să existe măcar o încercare de comunicare. Nu suntem inamicii, cum nici voi nu sunteți antagoniștii. Însă, nu suntem și pare că nu vom fi vreodată în viitorul apropiat luați în serios.
Ba chiar ne simțim, uneori, luați în râs: personal, nu mă așteptam ca la 30 de minute după ce un anumit domn ministru mi-a spus în direct, la televiziune, că anii terminali se vor duce la școală fizic și că se face „tot ce se poate în favoarea elevilor” să primesc un comunicat de presă în care suntem anunțați că orele noastre vor continua în format hibrid.
A trecut un an de când s-a simțit pentru prima dată că ne-ați uitat, din primăvara anului trecut. Vă simțiți bine? V-au spus destui oameni neafectați de experimentele voastre că sunteți speranța sistemului școlar românesc?
Pe 27 aprilie anul trecut am ieșit din camera mea după o zi de ore online. Ai mei se uitau la știri și urmăreau, ca întotdeauna, cifre, pe atunci amețitoare de cazuri, de decese, dialogouri interminabile despre rata de incidență, aplatizarea curbei și data fantabuloasă de 15 mai pe care toată lumea o trata ca pe sfârșitul oficial al pandemiei și a doua venire a lui Hristos. Dar pe 27 aprilie, când am ieșit de la ore, pe banda de Breaking News nu erau numere: era anunțul că școlile vor rămâne închise până în septembrie și se explicau în detalii agonizante cum se vor încheia mediile, cum vor continua cursurile online și cum vor avea loc bacalaureatul și evaluarea națională.
Și am înțeles. Toți am fost înțelegători, chiar și după o lună de prea multă vacanță, chiar și în carantină, chiar și când eram cu săptămâni întregi în urmă la toate materiile pentru că toți profesorii, săracii, erau convinși că nu are rost să ne chinuim online dacă oricum ne-om întoarce noi la școală. Era nou, era normal, voiam să se termine cât mai repede totul și oricum nu eram singurii care aveau de suferit.
Dar înțelegerea s-a spulberat când din octombrie până în ianuarie țineam toate orele online și, acum, când nu mai auzim decât de al treilea val și de cum o să îți mai crească un cap dacă intri în contact cu nu știu ce tulpină, nu voiați –înainte de noile restricții, ce-i drept– decât să luăm vacanță. V-ați scos cu anii terminali, dar pentru asta ne-ați amețit pe toți. Nu mai pare că știți nici voi ce faceți: cineva are vacanță, cineva face online, profesorii nici nu știu cum se presupune că ar trebui să mai facă orele cu noi. Nu mai zic de directorii care se zbat din răsputeri să ajungă măcar să schimbe o vorbă cu o persoană reală cu puterea de a lua o decizie, în loc de completarea unor acte, hârtii și cereri nesfârșite. Și ei sunt oameni, la fel ca noi, pe care îi tratați tot ca pe cuvinte goale pe documentele voastre. Nu există transparență nici din partea voastră, dar nici din partea școlii, însă doar din partea voastră lipsește înțelegerea.
De copiii de clasa a VIII-a, strălucitorii voștri elevi în an terminal, nici nu mai zicem. Dacă vrem să vorbim de generații cu adevărat uitate, la ei trebuie să ne uităm. Trebuie să îi lăsăm să vorbească pentru ei înșiși, nu să presupunem că știm noi mai bine și să îi acoperim cu urletele noastre. Contrar celor mai multe opinii, ei nu sunt doar niște copii care se uită la ăștia mari cum dau din mâini și din picioare: ei sunt cei care ne șoptesc, din culise, cât de neglijați se simt. Ne șoptesc cum se simte de parcă cineva le-ar trânti o ușă în față cu scuza că nu pot să aibă încă o opinie, că mai au mult până să se maturizeze. Ei încă nu s-au obișnuit cu deciziile pe care noi trebuie să le îndurăm pentru voi. Sunt încă nervoși că trebuie să respecte programa de acum 40 de ani, și sunt mai supărați ca niciodată că acum, când s-ar presupune că într-o perioadă de criză toată lumea are loc să crească și să se educe, nici nu sunt întrebați, cu atât mai puțin luați în considerare.
Ne doare să vedem cum de trei zile încoace nu se mai dezbat decât protestele unei grupe lipsite de scrupule și respect și, v-o spunem cu toată sinceritatea, ne e milă uneori și de voi: acționați din frică, din lipsă de resurse și din lipsă de timp. Înțelegem că duceți toată responsabilitatea și că trebuie să fie greu să fii învinuit pentru tot ce e rău aici, la noi. Dar înțelegerea noastră are și ea un termen de expirare. Știm că e greu, dar știm și că e responsabilitatea voastră. Nu e intenția noastră să declarăm vreun război civil metaforic și să ne certăm, pentru că nu vrem să vă urmăm exemplul. Noi vom continua să vă spunem unde greșiți, nu vom fi ademeniți în scandaluri și jocuri de putere, și, mai presus de toate, noi vom lucra împreună pentru binele colectiv înainte de a ne trece măcar prin cap să ne războim noi între noi.
Deci, ne adresăm vouă, celor ale căror decizii contează, pentru că vouă tot încercăm să vă explicăm ce ne doare. Dar nu pare să aibă vreun rost: acest comentariu o să ajungă, cel mai probabil, tot la cele 1000-2000 de persoane la care ajunge tot ce postăm, mai exact acea mână de adolescenți implicați de care vă tot bucurați să auziți, fără să îi ascultați cu adevărat. Și, totuși, dacă ați ajuns până aici, vă rugăm, în niciun caz pentru ultima dată, să începem să ne vedem drept luptând pe aceeași parte a frontului. În loc să încercăm la nesfârșit să ne eliminăm reciproc, dați-ne voie măcar să venim noi către voi, poate cu niște cuvinte mai dure decât cele la care vă așteptați. Mai târziu e mai bine decât niciodată.