redactor: Irina Tacu // ilustrație: Ana Maria Crețu
De fiecare dată când povestesc cum am ajuns să fac ceea ce fac, adică să fiu reporter, includ și povestea asta: pe la 10-11 ani mama m-a înscris la un curs la Palatul Copiilor din oraș, cu un nume pompos care supra-vindea ce se întâmpla acolo: Cenaclu de Ziaristică. Eram niște adolescenți cu oarecare chemări creative – unii scriam, alții desenau – care ne adunam o dată pe săptămână, sâmbăta, într-o sală dintr-o clădire cu pereți decojiți al căror singur scop părea să fie să susțină picturile, desenele și cuvintele scrise ale celorlalți copii și adolescenți care trecuseră pe acolo înaintea noastră. Nu făceam jurnalism (sau „ziaristică”), ci scriam proză, poezie, orice, iar când ne întâlneam le citeam și ne ascultam părerile. Eu nu credeam că făceam ceva neapărat valoros, dar scriam lucruri care îmi veneau în minte fără să le judec prea tare și le citeam în fața altora, oricât de inconfortabil mă făcea asta să mă simt. În timp, obiceiul ăsta de mă juca cu ritmul și cuvintele a rămas singura activitate extrașcolară dintre toate la care mă înscrisese mama la care n-am renunțat.
Am continuat să merg până am ajuns la liceu. Privind înapoi, înțeleg că a fost singurul spațiu în care făceam lucruri doar de dragul de a le face, fără ca presiunea rezultatului final să influențeze procesul în sine, adică să mă blocheze. Cenaclul scotea și o revistă cu scrierile și desenele noastre, cu o copertă lucioasă și un aer intelectual; nu știam dacă o citea cineva, dar nu țin minte să-mi fi păsat de asta. Important era că puneam cuvinte pe foaie fără să mă gândesc prea mult și fără să-mi pun problema că poate alții n-o să înțeleagă.
Îmi lăsam mintea să iasă afară, să se exprime. O înghionteam să fie liberă.
ilustrație: Iasmina Angheluță
M-am tot gândit la asta de când am intrat în Exterior.Interior.Intimitate, un proiect de creație pentru adolescenți care consta într-o serie de ateliere de scriere liberă, colaj, fotografie pe film și educație sexuală. Proiectul a pornit de la o idee simplă: ne explorăm prea puțin intimitatea la vârsta asta, știm prea puțin despre cine suntem cu adevărat ca indivizi și în relațiile noastre, iar școala nu pune accent pe asta în materia școlară. Dacă nu încercăm cu intenție încă din adolescență să ne uităm la cine suntem, ajungem aproape de maturitate fără să ne cunoaștem, fără să punem preț pe imaginație, fără să știm ce ne place să facem și ce nu, fără să știm ce anume e OK să lăsăm să se vadă din noi și ce nu.
Scopul era ca adolescenții participanți să creeze, să se cunoască mai bine și să vorbească despre intimitate într-un spațiu sigur, dar și ca, împreună cu organizatorii, să construiască o expoziție cu ce aveau să creeze în cadrul proiectului. Eu am intrat într-un rol de facilitare și comunicare – facilitarea creării unei comunități online pentru ca participanții să țină legătura între ei și cu trainerii în afara atelierelor; și comunicare ca să duc vestea despre proiect în publicații și în social media. Pășeam de data asta ca un outsider într-o experiență care semăna, în esență, cu ce am trăit eu acum 17-20 de ani, dar care prin ceea ce a obținut s-a dovedit a fi atât de diferită.
A trebuit să ne adaptăm la cerințele pandemiei și am mutat atelierele online, pe Zoom, trei weekenduri cu câte două zile. Au făcut scriere liberă cu dramaturgul Daniel Chirilă, colaj cu Oana Barbonie, editor vizual, fotografie pe film cu Ioana Țurcan, fotografă, și educație sexuală cu Andrada Cilibiu, activistă feministă și membră în organizația Centrul FILIA. Poate că un atelier de educație sexuală sună un pic străin într-o serie de ateliere de creație, dar nu ar trebui să fie, când educația sexuală e marea absentă – și probabil cea mai controversată – din școala românească. Acolo unde există educație sexuală, nu doar că scade incidența de sarcini la minore sau numărul cazurilor de boli cu transmitere sexuală, ci tinerii sunt mai siguri pe ei, știu cum să se protejeze și știu ce înseamnă să spună nu și să primească un nu; înțeleg consimțământul.
ilustrație: Ruxandra Albescu
Am primit peste 20 de înscrieri, iar în proiect au intrat 14 adolescenți.
Primul lucru care i-a atras la proiect, pe lângă tema mare – intimitatea – a fost formularul de înscriere, în care erau rugați să descrie un loc din orașul lor care trezește o emoție în ei, să trimită orice fotografii, colaje sau scrieri cu care au mai experimentat până acum, să trimită link spre o melodie, să propună ei în ce mediu online ar prefera să se desfășoare atelierele, să spună dacă vor să facă parte și dintr-un grup cu toată echipa care să nu fie despre munca la ateliere, ci despre orice altceva, și să spună ce înseamnă pentru ei intimitatea.
„Mi-a adus aminte de locurile din oraș care-mi plac, sentimentele legate de orașul ăsta și am învățat să-l privesc cu alți ochi, datorită unui formular”, spune Diana, de 18 ani. „Am văzut că am o grămadă de lucruri de încărcat, am zis că eu gata, am șanse să intru.” Până atunci Diana mai încercase recent să facă parte din alte proiecte, inclusiv o revistă pentru adolescenți, dar nu intrase. I-a dat încredere în ea că cineva voia să-i vadă creațiile.
Joaca a fost din start motorul principal.
La atelierele de scris, Daniel i-a pus să se imagineze în diferite scenarii. Ești agent al Securității și filezi locul în care locuiește partenerul tău de conversație. Ce vezi din exterior? Sau: Imaginează-ți că te dedublezi de tine și, în timp ce stai întins pe pat, te observi de la înălțime, ca și cum ai fi lipit de tavan. Descrie-ți corpul. Au făcut exercițiul de a se vedea din afară, de a se uita în jurul lor. Au inventariat locurile și lucrurile importante pentru ei, un fel de colecție a lucrurilor pe care le știi despre tine, pe care adesea le neglijăm.
Tot la atelierul de scriere au construit o hartă afectivă a Vasluiului și un manifest al lucrurilor importante pentru ei pe care vor să le transmită celorlalți.
Faptul că s-au auzit unii pe alții vorbind despre corpul lor și relația cu el i-a făcut să simtă că nu sunt singurii care nu au încredere în ei sau care au nesiguranțe.
„Fiind o generație care are mereu social media, știm că trebuie să avem o relație bună cu sine, dar nu o facem. Aici am avut ocazia să aud de la alți adolescenți cum se simt în raport cu corpurile lor și m-am simțit validată pentru că uneori mă simțeam și eu așa. Cred că în exterior, în conversațiile de zi cu zi, nu ajungeam neapărat la discuții din astea pentru că îți trebuie multă încredere și îți trebuie un context necesar: să ai încredere și să vrei să fii vulnerabil.” (Iasmina)
„Cred că am avut prima dată curajul să-mi descriu corpul fără prea multe inhibiții și fără să descriem doar părțile bune sau ce mi se părea mie bune.” (Elena)
fotografie: Elena Gavrilă
Pentru mulți a fost o ocazie să revină la scrisul despre sine după o perioadă în care îl abandonaseră. Și să nu mai fie atât de critici cu ce produc.
Pentru atelierele de fotografie, fiecare a primit câte un aparat analog și mai multe role de film trimise pe rând, prin poștă. Mai mult decât fotografiile rezultate, a contat procesul. I-a ajutat să se uite cu ochi diferiți la lumea din jur și la locurile din oraș, cu mai multă atenție și liniște. Au apreciat mai mult momentele mici și au analizat mai mult modul în care voiau să le imortalizeze.
„Port aparatul cu mine și nu mai stau pe telefon, mă uit în jur. Telefonul îl pun în buzunar sau în ghiozdan și stau cu aparatul la gât și mă uit să văd dacă sunt chestii pe care aș vrea să le fotografiez, iar apoi stau foarte mult să mă gândesc în ce unghi, ce lumină, ce înseamnă pentru mine. Mi se pare mult mai benefic pentru sănătatea mea psihică să fac asta, decât să stau într-un telefon. Când faci o poză pe film e prima variantă și aia este, nu-ți permiți să-ți irosești mai multe.” (Diana)
fotografie: Elena Gavrilă
În toate atelierele, participanții au simțit că trainerii îi tratează ca pe niște adulți, un raport cu care nu se întâlnesc de obicei în relația cu profesorii. La atelierul de colaj, i-a inspirat întâlnirea cu Oana Barbonie. I-au auzit propria poveste și au auzit că nici ea n-a știut vreodată prea bine ce vrea să facă, dar colajul a ajutat-o să exprime lucruri despre lume. I-a ajutat să înțeleagă că arta nu e ceva exclusivist ascuns într-un turn de fildeș, ci ceva ce poate să facă oricine. Decupând și alăturând elemente pe care le alegi fără să te gândești prea mult de ce, îți urmezi niște dorințe instinctuale, pe care poate nu le identifici conștient sau pe care nu ești învățat să le explorezi, să le dai atenție; nu te înveți singur, nu te învață familia, nu te învață școala.
Prin colaj, devii mai confortabil cu ideea că arta nu e doar rezultatul final a ceea ce faci. Produsul final al unei încercări de a face ceva nu e singurul care poate fi considerat demn de a fi arătat în lume, ci procesul în sine prin care te expui făcând încercările astea poate fi mai satisfăcător, mai autentic, și mai bogat în ce transmite.
Mulți dintre ei nu mai făcuseră colaje înainte – se gândeau că trebuie să ai un talent deosebit pentru asta. Dar secretul tocmai ăsta e: „nu poți să ai un colaj greșit, rău sau prost”, spune Diana. „Am început să fac colaje legate de orice chestie, poate să fie deep sau nu, e un mod de exprimare.”
fotografie: Bianca Ioana
Înainte de atelierul de educație sexuală, câțiva s-au gândit că se vor simți ciudat, mai ales că cei mai mulți participanți se cunoșteau între ei din alte contexte în care lucrau împreună, iar să vorbească despre relații, gen și orientare sexuală urma să-i expună într-un mod cu totul diferit. Băieții erau și mai puțin obișnuiți să vorbească despre asta în public. Înainte de primul atelier, Andrada Cilibiu a făcut un Google doc și i-a rugat pe toți să lase acolo orice întrebare din sfera asta pe care n-au pus-o niciodată. Gestul anonimității i-a eliberat, iar Andrada a putut să adreseze zecile lor de întrebări în ateliere fără ca ceilalți să știe cine le-a pus. Dacă e normal să îți fie frică de apropierea fizică romantică și mai ales de sărutul pe buze; dacă e normal să nu vrei să faci sex; dacă e normal să îți dorești să nu ai un gen definit pentru că nu te identifici doar cu a fi băiat sau a fi fată; cum să scapi de frica de viol când o să pleci la facultate singură în alt oraș; cum să nu mai crezi că sexul e murdar; e greșit să te atragă persoane de același sex?; cum se ia pastila de a doua zi; cum te pregătești pentru your first time și cum ai grijă de partener după ce faceți sex prima dată.
Să aibă un spațiu în care astfel de dileme să fie validate și înțelese drept ceva obișnuit a fost minunat pentru ei. E o presiune nespusă că ar trebui să știi lucrurile astea până la 18 ani, dar au înțeles că vârsta e doar un simbol, iar cunoașterea e un proces. În Exterior.Interior.Intimitate, s-au simțit tratați ca adulți, s-au simțit ascultați, s-au simțit mai confortabili față de incertitudine și față de faptul că nu ai niciodată toate răspunsurile. Și față de cât de fragilă e vârsta asta. I-a ajutat să se audă unii pe ceilalți declarându-și incertitudinile, pe Zoom sau în chatul de Facebook. Cred că și-au dat seama că nu genul ăsta de discuții despre intimitate, corp și relații sunt neobișnuite, ci faptul că nu le poartă mai des. Una dintre participante a spus că, de acum, când cunoaște pe cineva nou, printre primele întrebări pe care le pune e ce înțelege prin intimitate, cum se raportează la ea: o ajută să stabilească o legătură mai profundă.
fotografie: Iasmina Angheluță
Când a reapărut pe internet videoclipul cu vloggerul Colo care spunea că fetele minore ar merita să fie violate, grupul comun de chat a devenit locul în care și-au vărsat furia și alte sentimente care deveneau prea greu de stăpânit. Nu înțelegeau cum e posibil să spună asta cineva, nu înțelegeau de ce consimțământul e atât de greu de înțeles și nu înțelegeau cum de afirmațiile lui Colo aveau atât de mulți susținători. Furia acelor zile, alături de furia generală a lipsei de siguranță în care trăiesc adolescenții, i-a motivat să aștearnă ce simțeau în ultimul atelier de scriere liberă, în care provocarea a fost să scrie un manifest, în comun. Un manifest al adolescenților.
Un fragment:
„Ce treabă ai tu? Care e problema ta? Ai impresia că te privește? De ce trebuie să ai o părere despre corpul meu? De ce trebuie să îmi fie frică pe stradă? De ce să nu port tricoul ăla? De ce nici băieții nu pot să fie relaxați? De ce căutați să ne apărați de un pericol creat de voi?”
Au fost multe emoții pe care atelierele i-au ajutat să și le exprime; emoții de care poate nici nu erau conștienți: frica de expunere, frica de vulnerabilitate, frica de deschidere, furia. Mai mult decât creația în sine, a contat procesul până la ea – cum ajungi să creezi și ce vrei de fapt să exprimi despre tine.
fotografie: Diana Savin
Atelierele s-au axat pe trei direcții: corpul, mintea, relația cu sine și relația cu exteriorul, un remindercă ebine să fie tratate împreună. Mulți au spus că cel mai mult i-a ajutat să-și îmbunătățească relația cu corpul sau că a fost prima dată când s-au gândit așa la corpul lor. La scriere creativă s-au poziționat în afara lor și și-au descris corpurile, „cu bune și cu rele”. Ideea de acceptare a devenit ceva posibil, o nuanță între lumile alb și negru în care pendulează de obicei în social media dar și în viața de zi cu zi. Un exercițiu de la un atelier de colaj era să caute prin revistele/ materialele primite prin poștă, să se gândească la o parte a corpului care le place, să o caute printre materiale și să o decupeze și să o lipească. După ce au terminat colajul, fiecare a vorbit despre de ce a ales bucățile pe care le-a ales. Și-au povestit deschis relațiile cu corpurile lor, descriind părțile care-i vulnerabilizează, care nu le plac, pe care încă nu știu cum să le accepte sau cum încearcă să se scuture de discursul normativ asupra corpurilor lor. S-au simțit validați, s-au regăsit unii în alții și a fost un sentiment de vulnerabilitate împărtășită pe care n-au mai experimentat-o așa. Am participat și eu la atelier și am decupat un gât. Alții au decupat picioare, degete, bazinul corpului sau abdomenul.
Când e în lucru o schimbare la nivel de auto-percepție și de relație cu sine, e nevoie de timp ca să se vadă. Alteori țâșnește la suprafață ca un fir de apă sau, din contră, ca un tunet care era de mult ținut sub tăcere. Pentru atelierul de colaj, Iasmina s-a fotografiat pe ea purtând patru fuste din șifonier: două medii, până la genunchi, și două mai scurte (una ușor deasupra genunchiului, iar cealaltă la jumătatea distanței dintre coapsă și genunchi). A decupat imaginile și le-a alăturat una lângă cealaltă, iar pe fiecare a atașat câte un semn de circulație: unul spune „stop”, altul „interzis să întorci”, altul „accesul interzis”. Era forma ei de a arăta că hainele pe care le poartă cineva nu sunt un consimțământ ca să fie strigată pe stradă. Când lucrările lor au început să fie publicate pe site (conceput tot de ei și de organizatori) și pe canalele de social media, Iasmina s-a simțit empowered. A văzut că mesajul ei chiar iese în lume, dar nu numai atât. Ceva a făcut clic, chiar dacă nu și-a dat seama pe moment. A început să poarte din nou fustele scurte, pe care nu le mai purtase de mult. La magazin a auzit vânzătoarele comentând dacă n-a găsit o fustă mai scurtă, dar nu i-a mai păsat. Și-a dat seama că fustele mai lungi o făceau să se simtă încrezătoare doar pentru că nu ieșea în evidență.
„M-a ajutat să mă simt mult mai bine liberă când merg pe stradă, să fiu una cu corpul meu.”
colaj: Ruxandra Albescu
În adolescență aveam și eu capul plin de nedumeriri, temeri, frici, rușini, dar le-am băgat cel mai probabil sub preș atât de devreme încât nici n-au avut cum să se materializeze în întrebări. N-am avut un spațiu în care să fie OK să îmi chestionez valorile, convingerile, orașul, relațiile, corpul, și apoi să mi le recompun. Am avut un spațiu în care am scris și am fost încurajată s-o fac în continuare, dar dedesubturile, circuitele subconștientului care mă făceau să vreau să mă exprim creativ mi-au rămas în continuare ascunse.
Prin colaj, scris și fotografiat, participanții la Exterior.Interior.Intimitate au decupat și lipit nu doar hârtii din reviste, ci și bucăți de viață despre ei, pe care poate nu le știau sau de care nu erau conștienți. Prin educație sexuală au înghiontit libertatea de a lăsa să fie reale dileme și trăiri pe care suntem învățați să le considerăm tabu. Prin toate la un loc, au devenit mai clari pentru ei înșiși. O participantă și-a dat seama că vrea să dea la facultate la Arte. Alta a prins mai mult curaj să continue să facă colaje. Împreună, cele două au făcut și o mică revistă: Coaliția pentru Iubire. Au strâns aplicații, texte, ilustrații, au scos-o în lume.
Mi se pare revelator ce curaj poți să ai atunci când te cunoști un pic mai bine. Iar pentru cum se leagă educația despre consimțământ cu creația și exprimarea artistică, eu am făcut cu adevărat clic când am auzit asta de la una dintre adolescente: „Am învățat să aleg ce exprim despre mine.”
Notă: Pentru că inițial creațiile urmau să fie expuse într-o expoziție itinerantă care avea să plece din Vaslui în alte trei orașe, am transformat și asta în echivalentul ei online: adică un site care cuprinde lucrările lor. Le poți vedea aici.
