Scrisoare din izolare

redactor: Maria Blându // ilustrații: Miruna Ciolan

Scrioarea pe care urmează să o citiți aparține Mariei și a fost redactată în ultima săptămână de carantină. Esența ei rămane general valabilă, deoarece unele gânduri și frustrări acumulate în această perioadă se vor reflecta în noua noastră viață “normală”.

Cele două luni de izolare sunt pe terminate, iar acum ne aflăm în ultima săptămână din starea de urgență, implicit de stat în casă. Ciudat cât de repede a trecut timpul, mai ales când mă gândesc la toate cele întâmplate prin lume până acum.

Ca să fiu cât pot de sinceră, dacă acum jumătate de an mi-ar fi spus cineva că vom trece printr-o pandemie și printr-un asemena haos la nivel mondial, i-aș fi zis că nu există șanse să se întample așa ceva. Iar dacă altcineva mi-ar fi spus că îmi voi petrece două luni în casă, ieșind doar pentru a merge la Mega Image-ul din spatele blocului și înapoi, i-aș fi râs în față.

Însă uite că șanse au fost destule iar viața s-a hotărât că ar fi momentul oportun pentru a mai râde puțin de noi. Ciudat simț al umorului, nu?

Iar în circumstanțele în care suntem, majoritatea dintre noi am luat în serios, în primă fază îndemnul, mai apoi obligativitatea de a sta în casă, dar fără a ne gândi pe termen lung la aceasta. Și iată-ne deja în 10 mai, după aproape 8 săptămâni tot în case, tot considerând mersul la Mega Image o aventură și o evadare.

Înainte de carantină, în ciuda primelor știri alarmante legate de îmbolnăviri, starea în București părea normală. Oamenii își duceau viața în mod obișnuit, cafenelele, magazinele și parcurile roiau de lume, iar totul părea la fel, exceptând fărâma de frică și nesiguranță ce încolțea în inimile tuturor. Pe atunci, eu cutreieram orașul și nici prin gând nu îmi trecea că nu voi mai putea călca pe străzile Bucureștiului fără o declarație în buzunar -lucru care a ajuns o nouă normalitate pe timpul perioadei de urgență-, că nu voi mai putea să ma plimb pe unde mă taie capul, să merg la liceu, să mă întâlnesc cu prietenii sau să intru într- un magazin doar de curiozitate, ca să casc ochii, vorba aia. Iar brusc întreaga lume parcă s-a oprit în loc.

Recent, făcându-mi curat prin hainele de iarnă, pe lângă abonamentul de RATB, pe care nu l-am mai încărcat de două luni, am găsit pierdute prin buzunare și nenumărate cartele de metrou, rătăcite pe acolo, deoarece de fiecare dată când apărea scris pe ele „CONT 0 ” își găseau odihna în buzunarele mele în locul coșului de gunoi. Niciodată nu aș fi crezut că voi deveni atât de nostalgică in privința acestor obiecte atât de comune, de banale, de zi cu zi. În clipa aceea chiar mi se făcuse dor de toate lucrurile care erau înainte de izolare, dor care mi-a rămas până în momentul de față. Dacă pe atunci nu mă bucuram, ba chiar uram aglomerația de dimineață și șirurile nesfârșite de oameni care urcă și coboară din metrou sau din tramvai, acum îmi doresc să fiu acolo, să am oameni în jurul meu, îmi doresc chiar să mă simt ca o sardină intr-o conservă, înghesuită între semenii mei.

Un alt lucru pe care l-am realizat recent și care mi-a stârnit o nostalgie pe care nu am mai simțit-o, tot făcând curat, dar de data asta prin fotografiile din telefon, a fost că îmi lipsește „afară”. Străzi și străduțe, scări de bloc, case, pereți plini de graffiti-uri, copaci, grădini care dau afară de prea multă vegetație, felinare, umbre, jocuri de lumini pe clădiri, apusuri, răsărituri, toate lucrurile și locurile ce îmi atrăgeau atenția, pe care le imortalizam și le păstram, căci nu știi niciodată când dau peste tine momente ca acestea și nu strică sa le păstrezi ca să îți mai aducă aminte de ceea ce există și în afara casei și a celor patru pereți între care îți duci viața de săptămâni bune.

Iar dacă tot am început sa vorbesc de dor, când mă gândesc la lucrurile care acum îmi lipsesc și care atunci erau la ordinea zilei și a normalului, aș putea să mai enumar zeci, dacă nu chiar sute. Îmi e dor până și de faptul că mă trezeam dimineața cu jumătate de oră înainte să trebuiască să ies pe ușă pentru a nu întarzia la prima oră, de stresul că nu am învățat pentru un test, de minciunile subtile inventate pe loc atunci când mă luau prin surprindere controlorii, taman în zilele în care îmi uitam abonamentul într-o altă pereche de blugi. Iar lista ar putea fi continuată mult și bine.

Lăsând dorul și nostalgia deoparte, cine a zis că în izolare nu e mișto? După atât de mult timp în care majoritatea dintre noi ne-am preocupat mai mult de ceea ce se întâmpla în jurul nostru și mai puțin de ceea ce se întâmplă în propria persoană, cred că era și timpul să avem parte de un moment de răgaz, în care să ne punem pe primul loc, atât viața noastră interioară cât și viața planetei, care trebuia și ea să mai respire.

Ca să fiu cât de sinceră pot și în continuare, în cazul meu totul a început destul de prost. În primul rând, noțiunea timpului a fost ștearsă complet din mintea mea, nemaiținând cont de ce zi a saptămanii și ce dată este, aflându-mă parcă într-o vacanță continuă (dar cine nu a pățit asta măcar o dată?). Primele zile, ba chiar primele săptămâni, rutina lucrurilor și a locurilor, aceeași cameră în care mă trezeam, îmi petreceam toată ziua și dormeam, luând totul de la capăt a doua zi, m-au scos din sărite. Și tot așa, ușor, ușor au început să ia naștere gânduri cum că voi fi doar eu cu mine pentru o perioadă de timp nedeterminată, că nu voi mai avea alte preocupări care să ma țină departe de lucrurile pe care nu voiam nici în ruptul capului să le accept. Dar uite că de data asta nu am avut alte ocupații care să mă distragă și am realizat ceea ce aveam de realizat de la bun început. Am dat piept cu problemele pe care le tot ocoleam, le-am pus la punct, am acceptat ce a mai rămas de acceptat și uite așa au venit și cele mai faine și relaxante dar uneori și foarte plictisitoare săptămâni.

Cel mai tare mă bucur de faptul că am reușit să mă ocup de lucrurile pe care mi le- am propus de foarte multă vreme să le fac dar pe care mereu le anulam, zicându- mi „lasă că fac altă dată, e și mâine o zi”. Două exemple potrivite ar fi ceea ce am menționat anterior: ordine prin haine și prin poze. Chiar dacă sunt doua lucruri atât de obișnuite, pe care toată lumea le face odată și odată, de data aceasta -și cred că mai ales în urma circumstanțelor date- parcă au prins contur și m-au făcut să mă simt mai productivă și mai mândră de mine decât de obicei! Ah! Să nu uit: ordine și prin gânduri!

Iar după ce toate lucrurile și lucrușoarele au fost puse în ordine, mi-am dat seama ca această izolare ar fi o oportunitate bună sa aflu ce se mai află prin mine și de ce sunt în stare. Și uite așa am descoperit realități din mine pe care nu le știam, printre care și că îmi place să gătesc, să combin ingrediente -că și gătitul este o modalitate prin care pot să îmi exprim creativitatea și emoțiile-, am descoperit că yoga nu este pentru mine, oricât de la moda ar fi, că pasiunea mea pentru cărțile polițiste nu era moartă ci doar uitată și nebăgată în seamă, că imi plac toate felurile de păsări -probabil de la atât de mult uitat pe fereastră la copacii din jurul blocului-, că gusturile mele în materie de muzică nu se limitează doar la ceea ce știam pânâ acum și multe alte noutăți care m-au surprins și pe mine dar care m-au bucurat.

Pe langă timpul petrecut cu mine, am încercat să țin legătura cât mai mult posibil cu prietenii, colegii și profesorii. Iar atunci când au fost momente de dor maxim față de prieteni, am mulțumit tehnologiei și apelurilor video. Chiar dacă nu este același lucru ca atunci când stai la o cafea și la povești cu ei, în situația actuală este mai mult decât perfect să poți să îi mai vezi la față și să mai ai parteneri de discuții în aceste vremuri grele pentru socializare. Pe lângă apelurile video, trebuie să mulțumesc și cursurilor online, căci sunt printre singurele care au mai adus puțină normalitate înapoi în viețile noastre din carantină, m-au ținut în priză și nu m-au lăsat sa dorm mai mult decât a fost necesar.

Mai sunt doar câteva zile care ne despart de revenirea la așa-zisul „normal”, lucru care pe de-o parte mă bucură dar care pe de altă parte îmi aduce nedumeriri și mă îngrijorează. Bineînțeles că sunt nerăbdătoare și entuziasmată să îmi pot revedea prietenii, să pot să ies într-un final afară, să mă plimb cât vreau și unde văd cu ochii fără să depind de o coală de hârtie pe care scrie la ce oră ies din casă și unde mă duc. Însă, sinceră fiind, nu știu în ce măsura normalitatea va mai fi normală ținând cont de situația din întreaga lume și dacă vom reveni atât de curând, cu adevărat, la viețile noastre, așa cum erau înainte. Dar țin să cred că cel mai potrivit lucru pe care îl putem face în momentul de față este să continuăm să gândim că lucrurile merg înspre bine și că vom trece peste acestă perioadă de criză și nesiguranță așa cum au trecut și alții înaintea noastră, căci nu este pentru prima dată când, în istoria sa, omenirea s-a confruntat cu o asemenea situație. Iar legat de aceste săptămâni de izolare, cert este că nu pot spune că au trecut în mod nesemnificativ pe lângă mine, ba chiar au fost benefice și mi-au dat șansa să văd lumea cu alți ochi și din alte perspective și să valorific mai corect timpul, prețuind fiecare zi, fiecare om și fiecare întâmplare care îmi ies în cale.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *