Mic ghid al politicii românești

redactor: Ioana Negoiță // ilustrație: Radu Ilinca

„Sunteți la curent cu ce se întâmplă în politică românească?” Asta e întrebarea pe care le-am pus-o într-o dimineață mai multor prieteni de-ai mei, de 16, 17 și 18 ani, unii clasa a 11-a, alții a 12-a. N-am fost deloc surprinsă de răspunsuri. Aproape toți au spus, sub o formă sau alta, „nu”.

De asemenea, ei au zis și că nu știu mai nimic despre sistemele politice românești anterioare, în afară de comunism, despre care ți se vorbește la școală începând cu clasa a 4-a, de la primele ore de istorie și până reușești să iei bacul.

Una dintre fete s-a exprimat astfel:

„Ca popor am fost marcați de comunism, încă auzim și după 30 de ani de la revoluție peste tot la televizor, la școală, acasă despre Ceaușescu, despre televizorul cu două posturi, despre securitate, despre rândul la pâine, despre parada pentru Ceaușescu de pe 23 august, despre șoimii patriei și alte detalii d-astea iconice. În 11 ani de școală la istorie am avut nenumărate lecții despre comunism și poate, una sau două maxim despre Antonescu prin clasa a 10-a, iar la bac, de cele mai multe ori, subiectul preferat este comunismul. Chiar nu am o imagine foarte clară a altor regimuri politice care au precedat comunismul la noi în țară, adică poate puțin despre monarhie. Dar și acolo mai mult informații personale despre Ferdinand, Maria sau despre primul război mondial decât aspectul politic.”

Până am ajuns să mă documentez singură mai târziu, mi-am pus de mai multe ori întrebarea: „Dar între unire și comunism nu s-a întâmplat nimic?”. Majoritatea prietenilor mei au spus și că i-ar interesa să afle mai multe despre aceste subiecte, însă ori nu au timp, ori sursele pot fi imparțiale, ori articolele prea lungi. 

Toate aceste lucruri m-au determinat să scriu ce aș fi vrut să găsesc eu acum vreo patru ani, când mi-am dat seama că îmi place politica: un mic ghid al istoriei politicii românești și al climatului politic actual, pe înțelesul generației noastre.

Cei mai importanți termeni, pe care mulți de vârstă mea nu știu să îi explice, sunt „de dreapta” și „de stânga”. Îi auzim des la televizor, dar nu îi înțelegem, chiar dacă joacă un rol crucial când ne decidem cu cine votăm, ajutându-ne să ne dăm seama ce doctrină ne atrage. În loc să ne formeze o cultură politică, majoritatea știrilor sunt despre scandaluri sau despre cum se mai măresc pensiile luna aceasta.

Un partid de stânga se preocupă cu politici sociale, de exemplu oferirea de ajutor social, și se bazează pe promovarea egalității și pe urmărirea interesului omului de rând. Ideologia de dreapta este asociată de multe ori cu concepte conservatoare, menținerea ordinii sociale existente prin patriotism, tradiții, valori, de multe ori folosindu-se și argumentul religiei.

Perioada interbelică în România  a fost una extrem de activă politic. Au trebuit luate multe măsuri legate de statul nou unit, iar asta nu s-a realizat ușor. 

Principalele partide politice, numite acum istorice, erau:

  •         Partidul Național Liberal (de dreapta): cel mai puternic, acționa în interesul claselor industriale și financiare. 
  •         Partidul Național Țărănesc (de centru-stânga): s-a bazat pe domeniul agrar, reprezentând interesele țăranilor, fermierilor și burgheziei mici și mijlocii. 

Acestea au alternat la guvernare, nu fără certuri și crize politice și financiare.

(Partidul Comunist din România a apărut în aceeași perioadă, dar a fost ilegalizat în scurt timp, pentru că dorea destrămarea țării, considerând-o „imperialistă”.)

În anul 1927 a apărut o formațiune de extremă dreapta, Garda de Fier ori Mișcarea Legionară. Target group-ul erau mai ales tinerii, doritori ale unor schimbări majore și rapide, și unii intelectuali. Erau puternic anticomunișți și antisemiți și cereau “purificarea prin moarte”, asasinând demnitari pe care îi suspectau că vor răul țării. Asta a inclus și doi prim-miniștri.

Țara s-a confruntat și cu o criză dinastică, când principele Carol a renunțat la tron, statul fiind condus de o regență timp de trei ani (Mihai avea doar șase ani). Când a revenit, a preluat controlul partidelor politice, încălcând principiile democratice. Ulterior, a desființat partidele și a restrâns libertățile poporului. Astfel a instaurat un regim de autoritate personală, referit ca regimul carolescian, caracterizat printr-o încercare de apropiere de Germania.

Încetul cu încetul, acest regim s-a deteriorat, mai ales după pierderile teritoriale din anul 1940 (Basarabia, o parte din Transilvania, etc). Realizând că puterea îi este în pericol, Carol al II-lea i-a propus generalului Ion Antonescu să formeze un guvern și i-a dat mâna liberă în politică românească. La putere vin politicieni cu înclinații de dreapta, susținători ai Germaniei naziste. Garda de Fier revine și primește funcții importante în guvern. România devine stat național-legionar.

Antonescu nu a suportat mult atitudinea dușmănoasă față de străini și anarhistă a Gărzii de Fier, iar după doar șase luni i-a îndepărtat de la putere. Astfel, România a devenit dictatură militară, așa numitul regim antonescian. Guvernul era format în mare parte din militari, iar măsurile antisemite au continuat și în anii următori. 

La 23 august 1944 (folosită mai târziu de regimul comunist că zi națională), Antonescu a fost înlăturat de la putere, iar România a trecut de partea Aliaților (UK, URSS, etc.), fugind de Germania care era în plină cădere. Acesta a fost primul pas inconștient în sfera de influență a sovieticilor. Prin infiltrarea în guvern, comuniștii au „câștigat” alegerile, au desființat monarhia și au instituit, la 30 decembrie 1947, Republica Socialistă România.

Nu cred că este necesară o repovestire a perioadei comuniste. O simplă căutare pe Google o să îți dea foarte multe articole scrise doar anul asta (30 de ani de la căderea comunismului), așa că voi sări la ce s-a întâmplat în haosul postcomunist.

La început, partidele istorice, nou-formate de lideri întorși din exil, au fost tratate cu răceală și populația se orienta spre formațiunile de stânga, cu ideologii nu atât de îndepărtate de ce tocmai fusese înlăturat o dată cu revoluția. Astfel, mici demnitari fost-comuniști au reușit să obțină funcții importante în primele guverne, sau chiar președinția (Iliescu). S-a încercat obținerea unor schimbări mai radicale, însă manifestațiile au fost înăbușite prin mineriade (mineri din Valea Jiului veneau în București și protestau agresiv, bătând oameni și cauzând distrugeri însemnate).

Guvernele în ultimii 30 de ani au alternat între stânga (social-democrați) și dreapta (creștini-democrați și liberali). Primii au fost la putere până în 1996, iar următorii patru ani, cei din urmă. În 2000 au revenit social-democrații, iar în 2004 au câștigat liberalii. Apoi, în 2008 a venit celebrul guvern de stânga Boc, iar până în prezent majoritatea guvernelor au fost de stânga, intercalate de câțiva independenți și 12 zile de conducere ALDE (de dreapta), în 2015. Pentru o perioadă, s-a încercat o alianță între un partid de stânga și unul de dreapta, cum ar fi USL (PSD și PNL) însă, după un succes de moment, s-a destrămat.

În lumina alegerilor prezidențiale și în urma încercărilor prin care PSD a trecut recent (căderea guvernului Dăncila, de exemplu), șansele mici ca vreun partid de stânga să preia președenția au fost confirmate, întrucât partidul câștigător și unul din candidații puternici alături de USR+ și PMP, a fost PNL, care este în mare parte de centru-dreapta. 

După cum poate ați observat mai sus ori la știri, partidele mari actuale sunt:

  •         PSD: fondat de foști demnitari comuniști și care a dominat politică românească postcomunistă. Membrii notabili: Liviu Dragnea, Viorica Dancila, în trecut Victor Ponta.
  •         USR: nou fondat, o organizație ce conține politicieni cu diferite orientări, însă predomină cele de dreapta.
  •         PNL: susține că s-a format din fostul partid istoric, de centru-dreapta.
  •         PMP: format de Traian Băsescu, fostul președinte, de centru-dreapta.
  •         UDMR: partidul etnicilor maghiari, de centru-dreapta.

De curând am avut primul președinte care nu a făcut parte din Partidul Comunist înainte de 1989, Klaus Iohannis. În acest moment nu ne putem pronunța dacă acest lucru a adus cu adevărat o schimbare, însă, în teorie, sună a progres. Acesta făcea parte dintr-un partid de dreapta, PNL (un fel de sequel al PNL-ului interbelic).

Tendințele de dreapta sunt în creștere în ultimii ani în România, un exemplu prezent în media fiind Coaliția pentru Familie. Această organizație de extremă dreapta încearcă să protejeze valorile tradiționale legate de familie, pe care ei le consideră esențiale, ce includ căsătoria doar între bărbat și femeie și ilegalizarea avortului. Atitudinea lor poate fi considerată destul de agresivă, refuzând să respecte viziunile celorlalți. Din cauza gândirii conservatoare adânc înrădăcinată în țară noastră, au reușit să adune 3 milioane de semnături. Se pare că totuși demersurile nu au ajuns la final și că opinia publică românească s-a trezit înainte de a fi prea târziu. Referendumul propus de aceștia în vederea modificării articolului legat de familia tradițională din Constituție nu a avut succes.

În aproximativ un an (sau poate chiar mai devreme, încercându-se realizarea unor alegeri anticipate, cel mai probabil în primăvară), ne vom vota senatorii și deputații. Este greu de prezis cine va obține cel mai mare număr de voturi, însă dreapta pare a câștiga teren și susținere.

În loc de încheiere, pentru a lăsa loc de gândire, voi cita două dintre persoanele cu care am discutat:

 “E important să cunoșți întreagă istorie a poporului tău, nu doar părticica care ți se bagă mereu pe gât, și e important să cunoști și alte tendințe politice care au existat pe teritoriul țării, pentru a te educa și asupra opiniei tale politice actuale și a înțelege în ansamblu situația politică a zilelor noastre.”

 “Dacă ne dorim o țară prosperă, trebuie să știm unde s-a greșit în trecut, pentru a nu repeta.”

 

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *