redactor: Andrada Ionescu
Ce face un film să fie bun? Ce face un film să fie prost?
Wikipedia îți dă trei etape ale realizării unui film: elaborarea scenariului, perioada de pregătire și perioada de producție. Se pare că baza realizării și implicit cea mai importantă parte a unui film este scenariul.
Ce vrea scenariul să îți spună într-un film pentru adolescenți?
De obicei, filmele de genul au un final fericit, care fie îți spune că e ok să fii diferit, fie că poți să obții ce îți dorești, fie că, oricum ar fi, totul e bine când se termină cu bine și mereu se termină cu bine.
Bineînțeles, asta se aplică și la serialele cu și despre adolescenți, însă pentru ele trebuie să mărești așteptarea până la 6 ani și/sau 6 sezoane, iar discuția despre ele se întinde.
Undeva, tot prin Wikipedia, scrie că primele filme pentru adolescenți au apărut prin anii ’50, fiind americane, și că au provocat destul de multă senzație.
Cum s-au transformat astfel filmele de-a lungul a 70 de ani?
Două filme, alese la întâmplare, pentru adolescenți sunt: „The Breakfast Club” (1985) și primul „Mean Girls” (2004).
În comun cu cele mai recente filme de adolescenți apărute, aceste două filme au multe lucruri: personaje construite pe stereotipuri (tocilarul, fata frumoasă, persoanele goth/emo), mersul pe holul liceelor acompaniat de muzică, cantina, existența grupulețelor, goana după popularitate, etc.
Un lucru care nu e atât de puternic resimțit în filmele de mai sus este corectitudinea politică, care a luat amploare în ultimii zece-douăzeci de ani. În filmele de astăzi, diferențele rasiale sunt eliminate, la fel și homofobia. Homofobia e prezentă doar în cazurile în care povestea unui film este despre descoperirea sexualității sau despre frica unui adolescent de a își declara sexualitatea.
De-a lungul timpului, filmele pentru adolescenți au ajuns să prezinte o realitate distorsionată, în care cei populari sunt superficiali sau lipsiți de personalitate, iar „tocilarii” sunt cei care văd realitatea așa cum este ea, cei care înțeleg și cei care o pot schimba. Personajele devin plate și se conformează stereotipurilor lor, fapt care nu e neapărat în concordanță cu ceea ce vor de multe ori filmele să îți transmită: că oricine își poate depăși condiția și poate obține ce vrea.
Cel puțin, așa se întâmplă în multe filme create de Netflix și chiar în cele cu producție Disney. Dacă vei căuta pe Google care sunt cele mai proaste filme de pe Netflix, primul care va apărea este „The Kissing Booth” (2018), un film despre triunghiuri amoroase în care este prinsă o adolescentă și din care ea este forțată să iasă.
Unul dintre filmele apărute recent pe Netflix se numește „Tall Girl” și, așa cum spune și titlul, prezintă viața unei fete înalte care are nevoie să se descurce în liceu, având în vedere înălțimea ei de 1,85 metri.
Din păcate, condiția ei de fată înaltă nu-i permite să socializeze. În mod evident, ea își acceptă, până la sfârșitul filmului, această trăsătură.
Într-un final, „Tall Girl” nu e diferit față de alte filme recente ca #realityhigh, „To All the Boys I’ve Loved Before” sau „Love, Simon”, care vorbesc despre găsirea de sine și împăcarea cu acesta.
În filmele pentru adolescenți, vei observa că muzica e folosită ca să înfrumusețeze desfășurarea acestei vârste, la fel cum sunt și cadrele care încetinesc acțiunea (mersul pe hol în reluare, prezent și în „Mean Girls”).
Vei observa, deci, că există întotdeauna cei care nu se potrivesc tiparului social ideal și care încearcă să-l lase în urmă. Aceștia sunt protagoniștii filmelor care ajung, până la final, să obțină ce își doresc, anume popularitate, împlinire romantică, prieteni, etc. În schimb, cei care au obținut deja aceste lucruri înaintea desfășurării acțiunii sunt prezentați drept antagoniști.
Astfel de elemente sunt dintotdeauna prezente în filmele pentru adolescenți, inclusiv în „The Breakfast Club”, „Sixteen Candles”, „Mean Girls”, „The Perks of Being a Wallflower” și lista poate continua.
Un element care pare nou este distribuirea fotografiilor sau a bârfelor de ultimă oră pe telefoane și rețele de socializare, însă acesta doar înlocuiește pozele lipite pe dulapuri sau anunțurile false care ascund bârfe, date de elevi din microfonul aflat în biroul directorului.
Ceea ce este cu adevărat nou este corectitudinea politică. Filmele evită comentarii rasiale sau bazate pe sexualitatea oamenilor și includ tot mai multe personaje și actori diverși.
Cu toate acestea, problemele personajului principal par a fi accentuate în ultimele filme apărute, iar cele ale personajelor secundare se evaporă.
Care va fi deci noua etapă a acestui gen de film, odată cu epuizarea poveștilor categoriei neînțeleșilor din licee?