redactor: Ana Savonea // ilustrație: Andreea Bizon
Ne aflăm în România comunistă a anilor ’70. Ești un tânăr student, în floarea vârstei, plin de energie și entuziasm pentru viitor. Vrei să afli, să cunoști mai multe despre viața din afara granițelor între care te simți prizonier. Ce faci? Dacă vrei să îți spun eu, mergi la film!
Și la urma urmei, ce loc mai bun de întâlnire să găsești? După terminarea cursurilor de la facultate, mergi frumos la braț cu partenerul până la cofetăria de la colț, împărțiți o amandină, vă sorbiți din ochii, vă zâmbiți, vi se înroșesc obrajii de emoție și, înainte să îți dai seama, e ora la care începe filmul.
Repede, repede! Aleargă până la cinematograf, intră gâfâind în sală, și iată: ultimele două locuri vă așteaptă. Vă așezați și așteptați cu nerăbdare să înceapă filmul. Dar stai, uite că s-au închis luminile, mai aveți timp de un sărut, de ce să vă sfiiți? Doar nu vă vede nimeni…
Acum poate să înceapă filmul.
Dar hai să vorbim puțin de pregătirile făcute înainte de mersul la film. Credeai că pur și simplu te afișezi la cinematograf în hainele de zi cu zi? Așa ceva nu se face, oamenii merg la film ca să vadă ceva, cu ochii înfometați după o săptămână în care tot ce au făcut a fost să aștepte acest moment: clipa de dinaintea proiecției. Nu subestima foamea acestor împătimiți de imagine. Dacă te vede o colegă de facultate cu aceeași fustă și bolero pe care le-ai purtat la cursuri, atât ți-a fost! Vei auzi vorbindu-se despre asta pe la spatele tău și în ziua nunții.
De fapt, nu erau atât de ample pregătirile. Făceai un duș cu o seară înainte, te spălai, în caz de orice, și pe cap. Dacă erai fată, împrumutai parfum de la vecina, eventual și pantofii cu toc și, dacă erai norocoasă, se și potriveau. Dacă erai băiat, presiunea era mai mică, îți spălai cămașa bună cu o seară înainte, o lăsai să se usuce pe umeraș ca să se îndrepte cutele, veneai cu o fată frumoasă la braț și gata! Ținuta îți era aprobată chiar dacă uitai să îți lustruiești pantofii de duminică înainte.
Cu gândul că o să urmeze o conversație banală, am întrebat-o pe bunica mea cum era când mergea ea în tinerețe la film. Răspunsul ei, de exact 32 de minute și 17 secunde, m-a amuțit. Când o persoană este capabilă să îți povestească, după aproape 50 de ani, toate aceste toate aceste amintiri, nu te mai întrebi dacă era ceva important pentru ea sau pentru restul lumii românești, ci îți notezi undeva cu majuscule: MERSUL LA CINEMATOGRAF ERA PÂINEA ȘI CIRCUL ANILOR ’70.
„Deși am locuit în București până la 18 ani, nu am văzut aici decât două filme, ambele cu tatăl meu: Omul Amfibie și D’ale Carnavalului. Nu mergeam singură pentru că nu îmi plăcea să stau la coadă la bilete, erau cozi foarte mari și nici nu mă simțeam bine singură, neînsoțită de nimeni. În afară de asta, prioritatea mea sâmbăta ̶ duminica era să citesc lecturile care mi se dădeau ca tema la școală, care erau foarte multe și abia reușeam.
După ce am împlinit 18 ani, când a urmat perioada de studenție de cinci ani de la Iași, aveam prieten, care era un mare cinefil, iar în fiecare săptămână mă ducea la film! Nu era decât un singur cinematograf în tot Iașiul și, pentru că era în apropierea Universității și Politehnicii, fiecare facultate își trimitea un reprezentant și cumpăra toate biletele pe care le prindeau în săptămâna respectivă. În sală eram, nu exagerez, optzeci la sută studenți și, cu toate astea, era o liniște desăvârșită, stăteam cu toții încremeniți, de parcă din primul moment în care intram și până la sfârșitul proiecției ne țineam cu toții respirația. Am văzut filme western-uri, cu John Wayne și restul, nu mai știu cum îi chema; pe mine nu mă impresionau foarte mult, dar iubitului meu îi plăceau la nebunie, așa că ce era să fac? Am văzut ecranizari după cărți celebre, am văzut Casablanca, cu Ingrid Bergman, la care, țin și acum minte, eram foarte obosită după un examen de la facultate, dar am reușit cumva să nu adorm în timpul vizionării. Insă, în momentul în care Humphrey Bogart a spus „beautiful friendship”, ochii mei s-au închis și nici până în ziua de azi nu știu cum am ajuns întreagă înapoi la cămin ! Am văzut bineînțeles Noaptea Generalilor, cu Peter O’Toole. Vai mie, Anthony Quinn! Cu el am văzut iarăși o mulțime de filme celebre: Zorba Grecul, Secretul din Santa Vittoria, Vizita bătrânei doamne. Pianele mecanice, un film franțuzesc foarte bun. Floarea-Soarelui, cu Sophia Loren și cu actorul Marcello Mastroianni, de care mi-a plăcut atât de mult încât i-am dat numele fiului meu după personajul lui din film, iar Sophia Loren, până în ziua de azi, mi se pare una dintre cele mai frumoase femei care au trăit, să nu mai spun că de la ea am început să îmi fac cu negru codița la ochi. Pe aripile vântului, cu Laurence Olivier și Vivien Leigh, m-a făcut să mă îndrăgostesc definitiv de Clark Gable. Și multe, multe alte filme, gândește-te și tu, în cinci ani, un film în fiecare săptămână, păi eu mai aveam puțin și mă mutam în cinematograful ăla din Iași…
La fiecare proiecție, doar cu câteva excepții, vreau să îți spun că sala era atât de tensionată, că acum acțiunea era ea captivantă, dar când eroul era împușcat sau împuns cu sabia, sau părăsit de femeia iubită, simțeam și eu o durere în piept împreună cu el, și odată cu mine, tresărea toată lumea din jur, de mai aveam puțin și cădeam de pe scaun. Una peste alta, noi iubeam actorii care jucau în filmul respectiv! Plecam îndrăgostită de acolo. Și de Peter O’Toole, și de Anthony Quinn, și de Richard Burton, pur și simplu mă fascinau! Felul în care jucau, replicile lor, gesturile… Și dacă ai fi avut o secundă timp să te uiți în dreapta sau în stânga, ai fi văzut că și vecinul tău este la fel de fascinat ca și tine, că într-o sală întreagă nu se auzea nici musca, iar dacă se auzea ceva, erau suspinele și oftaturile noastre. Erai atât de marcat de ceea ce vedeai, că atunci când ieșeai în stradă, înapoi la lumea reală, aveai impresia că ești altă persoană. Te uitai la chipurile din fața ta și era de parcă aveai ochi pentru prima oară, de parcă mai aveai puțin și pluteai. Și te urmărea senzația asta până la următorul film, până la următoarele replici, figuri, zâmbete ale unor personaje care îți schimbau viața.
S-a întâmplat într-o iarnă ca toate colegele mele de cameră, stăteam câte șase, să fie bolnave și să nu poată veni. Exact în perioada aceea s-a rulat Ben-Hur, filmul care m-a făcut să visez cu ochii deschiși o lună întreagă. Când m-am întors de la cinematograf în prima seară, toate colegele mele au sărit pe mine și nu m-au lăsat să respir o secundă, până nu le-am povestit tot filmul. Am stat pe urmă toată noaptea la taclale, nici nu mai știu dacă am apucat vreuna dintre noi să dormim, atât de multe am avut de vorbit. Și asta nu se întâmpla doar atunci când nu reușeam toate să vedem filmul, trebuia doar să fie un actor frumos pe un afiș, de preferat brunet cu ochi albaștri, și o noapte albă era prevăzută în program.
În urmă cu câțiva ani, ne-am întâlnit mai multe prietene din timpul facultății. Cu unele dintre ele, eu nu mă mai văzusem chiar din ultima zi de la cursuri. Ne-am povestit una alteia peripețiile, mai mult sau mai puțin ce făcusem în zecile de ani de când ne-am despărțit, dar ceea ce ne-a făcut pe toate să ne simțim din nou ca în vremurile studenției noastre, a fost momentul în care am mers cu toate la film, și anume la o retrospectivă a celor mai bune filme din secolul 20, dintre care am ales Absolventul. Ironia sorții a făcut ca prima oară când am vizionat filmul să râd, iar a doua oară să lăcrimez. Nu filmul în sine m-a făcut să plâng, ci realizarea aceasta cum că un simplu film, un simplu gest îți poate schimba întreaga viață și că tu nu ai cum să anticipezi, și cu atât mai puțin să controlezi asta.”
Conversația purtată cu bunica mea, sau mai precis discursul ținut de ea, m-a făcut să realizez cât de importantă era cinematografia în tinerețea ei, și cum aceasta a continuat să îi influențeze viața chiar și după trecerea anilor. Generație după generație, filmul este o parte din ce în ce mai importantă a lumii noastre, și îndrăznesc să spun chiar că este singura artă cu adevărat nemuritoare, dacă și după 50 de ani de la premiera sa un film tot reușește să te emoționeze și să te facă să te oprești în loc, doar ca să meditezi la ceea ce ai văzut. Indiferent de bagajul cu care intri în sala de cinema, fii sigur că vei ieși de acolo o cu totul altă persoană, și singura mea dorință este ca această persoană să fie una dornică să pășească în realitate cu aceeași voință care îi anima pe bunicii noștri să își trăiască viața din plin, ca eroi în propriul lor film.
Filme menționate:
Omul Amfibie (1962)
D’ale Carnavalului (1958)
Casablanca (1942)
Noaptea Generalilor (1967)
Zorba Grecul (1964)
Secretul din Santa Vittoria (1969)
Vizita bătrânei doamne (1964)
Pianele mecanice (1965)
Floarea-Soarelui (1970)
Pe aripile vântului (1939)
Ben-Hur (1959)
Absolventul (1967)
