De unde ne luăm și noi susținere?

redactor: Beatrice Baciu  //  ilustrație: Maria Munteanu // foto: Edward Pușcă

A fost cam cu o săptămână înainte să înceapă școala. Eram la teatru și urcam treptele spre sala de repetiții butonând fără sens telefonul, când mi-a trimis cineva știrea asta: „La o zi după asasinatul în masă din Texas, legi pro-arme mai permisive intră în vigoare în statul american. Texanii pot aduce arme în școli și biserici.”

Nu am apucat să citesc mai departe de titlu, pentru că am izbucnit instant în plâns și simțeam cum nu mai puteam să respir. Nu știam ce mi se întâmplă, nu îmi aminteam să mai fi pățit așa ceva în trecut. 

M-am sprijinit instinctiv de un perete ca să nu cad. S-au adunat toți în jurul meu. 

„E okay, are un atac de panică, o să treacă” le-a zis o fată celorlalți. M-a luat apoi puțin deoparte, s-a așezat lângă mine și a încercat să mă liniștească. 

„Ce s-a întâmplat?” „Nimic grav, doar un atac de panică.” „Asta știu, dar de ce, ai probleme cu părinții acasă?” „Nu, nu, nimic de felul ăsta”.

La început n-am putut să îi spun nici ei, nici colegilor mei îngrijorați care mă întrebau ce pățisem că am început să plâng pentru că la 10.000 de km distanță este acum legal să intri în școală cu o armă. 

Mi-a fost greu să îmi recunosc și mie, m-a luat complet prin surprindere. Mi se părea stupid și ridicol să mă sperie asta.

La climate strike pe 20 septembrie, am simțit din nou golul ăla în stomac. Și tot acolo am aflat de la cineva că există termenul „eco-anxiety”, un tip specific de anxietate legată de criza climatică, găsită în special la tineri. 

„Pe termen lung, cred cu toată inima că dacă nu schimbăm ceva, ne îndreptăm cu mare viteză către un dezastru de proporții mai mari ca oricare altul din cărțile de istorie. Dacă închid ochii și mă gândesc la planeta asta peste câteva sute de ani, îmi pot imagina doar suferință, moarte și fenomene naturale care nici nu existau până să apărem noi oamenii.” –

Anastasia Șeitan, 15 ani, clasa a X-a

Pentru mine, e propria neputință care e atât de copleșitoare. Faptul că pe tine te doare atât de tare și pe nimeni nu interesează. 

Cu toate că este o temă de maximă actualitate, ceva ce ar trebui să unifice oameni de orice vârstă și din toate clasele sociale, pentru că ne privește pe toți.

Avantajul nostru principal, copii fiind, este că atingem o coardă sensibilă.

Ceva de tipul: dacă nu te panichezi pentru încălzirea globală, măcar panichează-te când mă vezi pe mine panicându-mă de încălzirea globală. 

Doar că nu vrem doar să atingem o coardă sensibilă, vrem să fim luați în serios. 

Suntem în continuare tratați ca niște copii chiar  dacă am ajuns să preluăm asupra noastră responsabilitatea adulților. Ne luptăm pentru viitorul nostru fix cu oamenii care ar trebui să ni-l asigure. 

DE UNDE LUĂM ȘI NOI SUSȚINERE? 

1. din partea școlilor? 

La școală, auzi peste tot în jurul tău: „am încredere că această generație va schimba lumea”, „îmi pun toate speranțele în voi”, „voi sunteți viitorul” .

Dar în momentele în care simt golul ăla în stomac, nu am nevoie de consolare, sau de încurajare, ci, în cuvintele Gretei Thunberg însăși : „I don’t want you to be hopeful, I want you to panic”.

„Școlile noastre au tupeul de a spune că ne pregătesc pentru viitor, dar ne trimit într-o lume care s-ar putea nici să nu mai aibă unul, iar majorității profesorilor nici măcar nu le trece asta prin minte.” – Anastasia Șeitan

2. din partea instituțiilor?

Locul și ora de începere a manifestării de pe 20 septembrie a fost schimbată de primărie de trei ori, ultima oară cu trei zile înainte de manifestarea propriu-zisă, iar traseul schimbat în ziua precedentă strike-ului așa încât marșul să se desfășoare pe trotuar. Iar aflați în fața Ministerului Mediului, restrânși de garduri și înconjurați de jandarmi, era limitat la maximum cât de auziți și văzuți eram.  

Oamenii de care depindem cel mai mult sunt exact cei care ne îngreunează cel mai mult demersurile.

Explicația Anastasiei este: „E ceva simplu. Toate aceste insituții se bazează exclusiv pe imagine, fără să facă nimic serios. Vor să ne țină cât mai departe de publicul larg.”

3. din partea prietenilor?

Anastasia Mușetoiu, o fată de 15 ani de clasa a noua mi-a povestit cum și-a sunat și bombardat colegii cu mesaje chemându-i la strike cu ea, însă nu a venit nici măcar unul. 

Fie a primit răspunsuri de genul „nu mă lasă mama”, „Nu vine nici X deci nu vin nici eu”, fie nu a primit răspuns deloc.

De ce a venit ea, totuși?

„Nu vreau să mă întrebe copiii sau nepoții mei cum am contribuit eu la viitorul lor, dacă am participat la cel mai mare protest climatic din istorie și să răspund nu, am stat acasă, aveam teme. (Bine, dacă mai rezistă planeta asta până apuc să am și eu copii)”

4. de pe internet? 

„Pe social media văd lucruri despre care n-aș fi aflat la școală. Dar mereu m-am întrebat cum ajută real dacă postez la story că arde pădurea Amazonului? Ok, acum știu că arde, dar ce pot să fac? Ce părinte îi dă cardul copilului să doneze pentru așa ceva?”  -Anastasia Mușetoiu, 15 ani, clasa a IX-a

„Activismul în online e un lucru bun dacă e folosit cum trebuie. Spun asta pentru că văd multe postări activiste polarizatoare, de tipul « ești ori cu mine ori împotriva mea »”  – Robin Bucur, 15 ani, clasa a X-a 

„Da, sunt mulți oameni care poate tratează activismul ca pe un trend. Sigur că preferabil ar fi să știe de ce dau share la ceva, nu doar pentru că au dat și ceilalți, dar atâta timp cât perpetuează și ei informația la rândul lor tot e un plus.” – Anastasia Șeitan, 15 ani, clasa a X-a

Cum de nu te descurajezi, cum de nu renunți?  

„Când ești în mijlocul mulțimii și auzi vocile a o mie de alți tineri ca tine răsunând : « Vreau schimbare », trezește ceva în tine, ceva ce te alimentează să scandezi și mai tare. E sentimentul de apartenență, sentimentul de tribalism. E fascinant cum îl poți activa în omul modern. Și sunt sigur că nu numai eu l-am simțit. E ca un…spirit de războinic. 

Dar chiar dacă sentimentul de apartenență la grup mă împinge mai departe, nu o face mai mult decât ar face-o un compliment. 

Problema e mai profundă de atât și mulți nu realizează consecințele ei. Avem o durată de timp limitată și dacă nu o rezolvăm la timp, vom ajunge la o extincție a majorității speciilor Pământului printre care și omul. Ai putea să o numești o problemă de supraviețuire. Dar în loc să fie la mijloc viața unei singure ființe, e în joc viața tuturor. ”

-Robin Bucur, 15 ani – căruia îi aparține pagina @climate_crisis_movement

Am aflat foarte multe de la Mihnea Teodor Popescu, un băiat de 18 ani din Gorj, care e un activist convins de când avea 15 ani : 

„Criza climatică e cea mai mare amenințare la momentul actual, deci pare a fi cea mai mare prioritate. Dar majoritatea problemelor sunt interconectate. Nu poți să o rezolvi pe una fără alta.

Educația, joacă, de exemplu, un rol important.

Dacă ne uităm la statele din nordul sau vestul Europei putem vedea că mișcarea asta ecologistă a luat amploare tocmai pentru că există o cultură în acest sens: copiilor li se vorbește în școli despre ce înseamnă protecția mediului.

Programa noastră este încărcată cu atâtea ore și noțiuni care nu-și găsesc utilitatea, însă statul nu se ocupă să ne ofere programe educaționale de bază. Și nu numai educație ecologică, ci și educație sexuală, educație alimentară, educație politică, educație pentru combaterea discriminării, capitole la care stăm foarte prost ca țară europeană.”

Alt factor pe care Mihnea îl consideră decisiv este egalitatea socială.

Care sunt oamenii pe care îi vezi în general la proteste? 

Cei care provin dintr-o zonă urbană, din clasa de mijloc, cei privilegiați. 

Există o legătură directă între nivelul de trai al unui om și preocuparea lui cu probleme de mediu. Nu poți să-i ceri cuiva care trăiește de pe o zi pe alta să încerce să-și minimizeze emisia de carbon. 

Iar tot aceiași  oameni care provin din clase sociale mai puțin privilegiate vor fi cel mai afectați în eventualitatea unui colaps climatic. 

Pentru că dacă cei bogați își vor permite să se mute din zonele ce vor deveni nelocuibile, 

persoanele cu venituri mai mici vor fi forțate să rămână și să trăiască în condițiile respective. 

Există imagini din Pakistan unde oamenii au ajuns să sape gropi comune ca să se pregătească pentru victimele următorului val de căldură ce avea să se abată asupra lor. 

Faptul că în Europa nu trăim aceste fenomene climatice încă, nu înseamnă că nu o să ne ajungă din urmă și pe noi. 

Faptul că nu facem nimic înseamnă că îngăduim, în bună știință, moartea unor oameni. 

Ce îl motivează pe Mihnea? 

„Faptul că nu e corect. Nu e normal, nu e uman. Consider inacceptabil să existe așa ceva într-o societate care se pretinde a fi civilizată. 

E imperios necesar să existe în noi solidaritate și empatie cât să nu ne permită să trăim în lux când alții suferă. 

De asta sunt activist. Pentru că nu mă doare în cot de suferința altora. Pentru că suferința lor e și suferința mea.” 

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *