redactor: Sophia Tiganas // ilustrație: Diana Marcu
În ultimii ani a devenit imposibil ca oricine să poată ignora importanța, din ce în ce mai mare, a industriei cinematografice. De exemplu, în 2018, indiferent daca îi interesa în vreun fel sau nu universul Marvel, aproape toată lumea s-a grăbit să prindă bilete la Avengers: Endgame și să fie printre primii spectatori, chiar dacă majoritatea abia știau numele tuturor personajelor. Fenomenul Endgame a adus universului MCU (Marvel Cinematic Universe) mii de noi fani de peste tot din lume, oameni care, prin intermediul filmului, au ajuns să se îndrăgostească de poveste și de cel puțin unul dintre personaje, dacă nu chiar de absolut toate. Complexitatea tuturor caracterelor și a trecutului lor este, în principal, ce a determinat atâta lume să se intereseze mai în detaliu de filmele precedente Marvel, pentru a se simți cât mai aproape de acțiune și pentru a înțelege pe cât posibil motivațiile, ambițiile și personalitatea eroilor sau antagoniștilor. Odată cu popularitatea filmelor, vine totuși și cea a actorilor. Fiecare rol ajunge să îi definească pe cei care îl aduc la viață: mai ales în cazurile în care personajul respectiv apare într-o întreagă serie de filme.
MCU este doar un exemplu: dacă este vorba de personaje emblematice, seria Harry Potter, readaptările benzilor desenate DC sau Marvel și filmele 007 sunt printre primele lucruri care îi pot veni absolut oricui în minte. Cel mai probabil, în momentul în care ai citit titlurile acelea, ți-ai reamintit de cel puțin una din portretizările tale preferate. Fie că era vorba de Hermione Granger sau de Batman, numele îți trezește în minte și o imagine.
Orice actor are o responsabilitate. În momentul în care acceptă un rol, actorul este de acord ca practic, pe parcursul filmărilor, să își permită în totalitate să devină personajul, desigur în anumite limite. Dar ce se întâmplă în momentul în care acceptă un rol într-o serie?
Readaptările cărților, benzilor desenate sau poveștilor clasice în filme înseamnă un angajament mult mai serios decât în cazul oricărui alt proiect. Brusc, regizorii, scenografii și actorii sunt legați de o versiune deja existentă a poveștii pe care încearcă să o spună. Această variantă precedentă este deja îndrăgită de public, iar orice mică schimbare ar putea ori să îmbunătățească originalul, ori să îl distrugă. Desigur, originalul și filmul sunt două medii complet diferite, este deci imposibil ca fiecare detaliu să coincidă, pentru că unele aspecte din varianta originală pur și simplu nu se pot adapta la marele ecran sau la prezent. Totuși, e crucial pentru public ca esențialul să rămână același; dacă noul film Aladdin ar fi fost un thriller și nu o poveste de dragoste, nu ar fi avut nici pe departe același succes.
Cea mai importantă parte a unui film este, evident, imaginea. Publicul mănâncă imaginile cu privirea, estetica fiind lucrul care va rămâne întipărit în memoria audienței indiferent de conținutul filmului. Și în centrul imaginii nu se află nimic altceva decât actorii. Ei devin astfel cel mai memorabil aspect al filmului. Aici apare diferența uriașă între un rol într-un film oarecare și un rol într-o readaptare sau o serie.
În primul caz, actorul are libertatea aproape totală de a modela personajul după propria sa interpretare. Citește scenariul, se familiarizează cu povestea și are în final oportunitatea de a transforma rolul din câteva replici pe un teanc de foi de hârtie într-o ființă vie. În cazul readaptărilor, actorul e nevoit să treacă prin toate aceste etape, cu o singură excepție. În loc să creeze un personaj, el trebuie să se apropie de unul deja existent, să ajungă să îi cunoască fiecare gest, tic și obișnuință. Actorul responsabil pentru un astfel de rol se confruntă de aceea adesea cu un străin, o entitate nouă pe care trebuie să o portretizeze cât mai aproape de cum și-au imaginat-o creatorul ei original și toți fanii pe care i-a strâns de-a lungul timpului.
Prin felul în care este portretizat un personaj, publicul decide în majoritatea cazurilor chiar și cât de bună este o readaptare, plecând în principal de la acuratețea rolului și a tuturor detaliilor. Iron Man a fost un succes, deoarece creatorul benzilor desenate Marvel, Stan Lee, a recunoscut însuși că Robert Downey Jr. este identic cu imaginea pe care a avut-o în tot acest timp pentru personaj. În caz contrar, aproape niciun fan de-al seriei de cărți Percy Jackson nu vrea măcar să accepte existența filmelor în același context cu povestea originală: de la firul narativ amestecat ca să poată încăpea cinci cărți în două filme, la rolurile confundate sau care nu au aproape nicio legătură cu personajele originale. Pe scurt, probabil nu a fost cea mai înțeleaptă alegere ca actori de 20 de ani să joace adolescenți de 16, care în carte erau la rândul lor copii de 12.
Filmul care poate cu ușurință să demonstreze importanța actorului în defavoarea poveștii este cea mai nouă variantă a originii antagonistului clasic DC: Joker. Personajul The Joker a fost adus la viață de mai mult de 20 de actori de-a lungul timpului, fie că a fost vorba de desene animate sau filme. În toate aceste readaptări este rar, dacă nu chiar imposibil, să găsești o poveste consistentă și constantă a personajului: mereu se schimbă detalii sau întregi concepte din originea antagonistului. Totuși, pe nimeni nu putea interesa mai puțin, deoarece nu trecutul stă la baza acestui antierou emblematic, ci personalitatea sa.
The Joker este dement, personajul negativ dar carismatic cu păr verde, machiaj de clown și costum mov, cel mai cunoscut dintre adversarii protagonistului îndrăgit, Batman. Indiferent de readaptare, aceste lucruri vor sta mereu la baza rolului. Fiecare Joker trăiește într-un alt univers, este totuși același personaj. În cea mai recentă adaptare, deși povestea este una complet nouă, fanii recunosc în Joaquin Phoenix instant un Joker în toată nebunia sa, un personaj reinventat care este canonic acceptat drept același om ca întotdeauna. Pe lângă acuratețea personajului principal, design-ul pentru Joker și frumusețea vizuală a cadrelor fac vizionarea filmului ceva de neuitat. În paralel, Joker al filmului „Suicide Squad” aduce în prim-plan aceleași trăsături caracteristice antagonistului, puse totuși în contextul unei povești care a dezamăgit fanii. Astfel, un rol ca Joker i-a pătat o bună parte din carieră lui Jared Leto (Suicide Squad, 2016) , dar i-a adus numai laude și popularitate lui Heath Ledger (The Dark Knight, 2008). Prin atâta popularitate și toate readaptările aclamate sau criticate, personajul Joker a trecut de statutul de simplu rol într-un film oarecare și a devenit o moștenire pentru următorii actori care vor să își asume această responsabilitate.
Toate rolurile au potențialul de a ajunge emblematice, însă nimeni nu poate nega importanța rolurilor de tip moștenire. Actorii ajung să joace un nume, să readucă la viață o colecție de trăsături și moravuri care s-au acumulat de-a lungul anilor și pe care orice fan le poate recunoaște și în somn. La fel cum există o diferență critică între a juca un personaj fictiv și a juca o persoană existentă într-un documentar, acceptarea unui rol atât de popular și recognoscibil înseamnă responsabilitatea de a deveni și de a juca o entitate deja îndrăgită de public.