redactor: Raluca Mirea // ilustrație: Yasmina Popa
Nu e ceva ce auzi foarte clar. E sunet de surdină, puțin mai puternic decât țiuitul urechilor. E vorba despre pauzele din vorbire, teatru, dans, sau orice alt domeniu creativ, destinate interpretării. Pauza e un spațiu gol, dar care dă adâncime operei, o face tridimensională și mai ușor de perceput.
Inițial, am găsit pauze în descrieri de pe Instagram care sunau ca niște cuvinte căzute dintr-un dicționar scuturat. E ușor să-ți dai seama că nu ar putea exista un mesaj universal sau concret în ele, că au lipsă niște alte câteva cuvinte. Totuși, te fac să retrăiești anumite momente, te duc cu gândul în anumite direcții sau te fac să reflectezi la o explicație pentru ceva aparent lipsit de sens. Am început să mă întreb de unde vin pauzele, pe care le-am numit goluri semantice, și am dat de un concept de care mai auzisem înainte, doar că nu destul.
Dadaismul, formă de anarhie artistică, s-a născut din dispreț pentru valorile culturale, sociale și politice. Totul a început în timpul celui de al Doilea Război Mondial, într-o cafenea din Zurich, Elveția, numită Cabaret Voltaire. Cafeneaua, ceva între un club de noapte și un centru de expoziție, era locul de refugiu al artiștilor și intelectualilor care se opuneau războiului și fugeau de înrolare. Aici erau expuse lucrări experimentale de literatură, muzică și dans.
Printre fondatorii grupării sunt Jean (Hans) Arp, Tristan Tzara, Marcel Janco și Richard Huelsenbeck. Ca protest împotriva războiului în plină derulare, operele lor deveneau din ce în ce mai nonconformiste și anarhice. Dadaiștii aveau idealuri comune, dar stilurile lor erau diferite. Ele s-au diversificat și mai tare o dată cu alăturarea artiștilor precum Raoul Hausmann, Hannah Höch, Johannes Baader, Francis Picabia, Georg Grosz, John Heartfield, Max Ernst, Marcel Duchamp, Beatrice Wood, Kurt Schwitters, și Hans Richter.
Dadaiștii luptau cu sistemul prin atacarea valorilor tradițional artistice și prin promovarea unei libertăți absolute și a dezordinii. Adoptau atitudini iraționale și organizau spectacole de scandal prin care îi subminau pe cei care se complăceau în conservatorism. Au mers până la a demonta însăși arta și gustul estetic, pe care le vedeau ca pe o parte din sistem. Chestionand valoarea artei, luau în considerare varianta ca existența ei să fi fost datorată numai indulgenței burghezilor.
Aici este cel mai mare paradox din cultura dadaistă — ei se autoproclamau anti-artă, însă produceau și discutau propriile opere. Chiar și cele mai dezastruoase atacuri au rezultat în opere de artă care au deschis drumul inovațiilor și curentelor ce aveau să apară în secolul 20.
După război, imaginea dadaismului s-a schimbat. Mulți dintre artiști s-au întors în țările natale, unde viața era diferită. O dată cu plecarea lor înapoi spre Berlin, Cologne sau New York, dadaismul s-a extins internațional. Cu toate astea, fiecare regiune are un stil aparte, ghidat de artistul care a locuit acolo.
Deși mișcările artistice sunt, de obicei, denumite de către critici, Dadaismul a fost denumit de artiștii înșiși. Chiar și așa, autorul numelui a fost mereu contestat și nu există dovezi solide care să ateste vreo părere individuală sau zvon. Când hans Richter s-a alăturat grupului în 1917, a presupus că „Da-Da” venea din română, limba natală a lui Tzara și Janco, și se referea la entuziasm și pozitivitate în viață. O altă versiune, mai acceptată de critici, este că Richard Huelsenbeck și Hugo Ballau descoperit cuvântul răsfoind un dicționar francez-german. În franceză, „Dada” înseamnă cal de lemn, iar ei ar fi ales numele pentru naivitatea pe care o inspiră. Ball susținea că „What we call Dada is foolery, foolery extracted from the emptiness in which all higher problems are wrapped”.
Plecând de la conceptul dadaist, am vrut să văd cum se raportează non-sensul și lipsa de cuvinte explicative, pe care le-am numit goluri semantice, la modul în care oamenii se exprimă, percep mesaje sau creează legături interpersonale în viața de zi cu zi. Am reușit să vorbesc cu câteva persoane și să aflu la ce se gândesc după ce citesc versuri scrise de poetul Tristan Tzara, așa că am scris poeziile lui be bilețele și le-am luat cu mine în zona Universității, unde am intervievat câțiva trecători. Mai mult, i-am ascultat explicându-mi situațiile în care folosesc replica „știi tu la ce mă refer” și motivele pentru care o fac.
„spune: gând pustiu
tac și știu
vreau să fiu
violoncel”
Citind poezia de mai sus, o doamnă în roz, sub anonimat, mi-a spus că poate „scriitorul era puțin depășit de greutatea vieții și avea o introspecție în care se gândea că vrea sa fie puțin mai mic în lume; și, cu toate astea, să aibă un scop”. Când am întrebat dacă asta ar putea fi ceea ce a vrut autorul sa transmită, mi-a răspuns că nu crede că autorul vrea sa transmită ceva anume prin poezie. „Cred că își scrie pur și simplu gândurile și lumea le apreciază ca fiind o formă de artă”.
Doamna mi-a mai zis și că folosește des expresia știi tu ce zic. „Nu știu dacă e pur și simplu incapacitatea de a transmite un mesaj corect cât, mai degrabă, niște ticuri verbale pe care le utilizezi pentru că e mai simplu să nu spui absolut totul într-o conversație”, îmi spunea. Este convinsă că, frecvent, mesajul rămâne neclar, dar nu tot timpul. „Uneori oamenii se cunosc atât de bine sau contextul în care se discută este atât de sugestiv” încât nu mai e nevoie de cuvinte în plus. În mediul online a văzut descrieri care păreau non-sens și chiar a postat lucruri care „însemnau ceva doar pentru cineva”. „Puteau să pară vagi întregului univers și cred că de asta mulți oameni le folosesc, sau sunt artiști wannabe”.
„În oțel de gheață
Sună
tu dormi când plouă?”
Pe Ana, unul dintre trecătorii de lângă Universitate, poezia o face să se ducă cu gândul la „o ploaie foarte rece care se lovește de acoperișul casei” ori „te poate ține treaz, să te facă să te gândești la diverse lucruri care ți s-au întâmplat în viață sau care o să se întâmple”.
Alinei, prima poezie îi aduce aminte de „serile alea melancolice în care te gândești la toate lucrurile care s-au întâmplat în viața ta și la nesiguranța zilei de mâine și la pasiunile tale… pentru că, hei, vreau să fiu violoncel, poate chiar vrea să facă ceva în legătură cu asta”, după cum mi-a spus, fără să uite să zâmbească și să adauge un „glumesc”. Ea crede că până și cea mai întâmplătoare combinație de cuvinte folosită ca descriere pe Instagram poate avea un înțeles, și că, de fapt, alegerile nu sunt deloc întâmplătoare. „Probabil nu suntem noi în stare să percepem cu adevărat subînțelesul lor, pentru că nu suntem puși în context”.
Melisa și-a imaginat un violoncel, mai exact „un om care cântă la violoncel; care încearcă să cânte și totuși îi e frică de ce o să creadă lumea despre el”. Când am întrebat-o dacă a observat descrieri estetice, dar fără conținut, în spațiul social media, mi-a răspuns că da, și chiar și ea a folosit. „Am trecut la un moment dat printr-o perioadă foarte grea și singurul mod prin care mă puteam descărca era să scriu, într-un mod mai vag”.
Părerile persoanelor cu care am vorbit mi-au schimbat perspectiva de mai multe ori și m-au ajutat să înțeleg mai bine golurile semantice. Ele nu țin neapărat locul unui mesaj, dar lasă loc pentru interpretări proprii și pentru simț artistic. Sunt ca pauzele pe care actorii le au în replici, care îți lasă mintea în tăcere. Inevitabil și fără să vrei, acele momente creează noi idei în mintea ta.
Arta, sub oricare formă e expusă, devine ceva personal, despre tine, și devii convins că întreaga piesă e despre noaptea aia când nu puteai să adormi sub niciun chip sau despre orele în care ai așteptat pe peron ca acea persoana specială să ajungă. În realitate, e despre cum găsim sentimente similare în situații diferite. Poezia e doar sentiment, golurile sunt locurile unde ne imaginăm fix ce vrem noi să fie.
Deși dadaismul poate părea, la prima vedere, doar o formă de încălcare a normelor literare prin faptul că (pare că) nu ține cont de mesaj, el are, totuși, câteva corespondențe în viețile noastre personale. Apare în momentele în care cunoaștem atât de bine o persoană, că nu mai avem nevoie de cuvinte pentru a ne înțelege reciproc. Sau atunci când realizăm că ne cunoaștem pe noi înșine. Sau atunci cand avem ceva de spus, dar lăsăm goluri pentru ca ceilalți să le umple cu ceea ce vor ei să audă.
