redactor: Maria Munteanu
Anul acesta a avut loc cea de-a 18-a ediție a festivalului TIFF (Transilvania International Film festival) în cadrul căruia a fost proiectat cea mai nouă creație a regizorului Corneliu Porumboiu, filmul „La Gomera”. Proaspăt întors de la Cannes, filmul a fost înconjurat de un interes foarte mare din partea publicului românesc, interes ce s-a păstrat până în momentul actual, odată cu anunțul că acesta este propunerea României pentru premiile Oscar la categoria „Cel mai bun lungmetraj internațional”.
Evident, toate aceste lucruri pot stârni interesul oricui și cu ocazia premierei la nivel național care are loc chiar astăzi, 13 septembrie, am decis să vă povestesc puțin despre prima mea întâlnire cu actorul în rolul principal al filmului: Vlad Ivanov.
Q: Care a fost drumul tău până aici? Dacă privești înapoi, cât de greu a fost să ajungi în locul în care ești acum și care a fost procesul pe care l-ai urmat?
A: Din punctul meu de vedere, dacă e să fiu foarte sincer, nu a existat nimic foarte dificil, fiindcă ceea ce m-a motivat tot drumul ăsta, în absolut fiecare secundă, a fost pasiunea aceasta enormă pentru teatru și mai târziu pentru film.
Am început cu teatrul inițial, nu speram să fac film… Sau nu eram la vârsta la care aș fi putut să fac film, ori poate n-am avut oportunități, în orice caz, această meserie, ori, de altfel, orice meserie, vocațională sau nu, necesită foarte multă pasiune, fără pasiune nu ai cum să mergi mai departe.
Mulți actori spun „Ah e foarte greu, e o meserie grea, sunt obosit etc.”. Eu nu înțeleg lucrurile acestea, și o spun cu sinceritate, fiindcă mă uit la voi, la generația actuală, și tot ceea ce faceți, faceți cu foarte multă pasiune. Și mie și vouă deopotrivă ne este foarte greu
uneori, dar faptul că suntem pasionați, lucrul acesta ne ține treji mereu. Ne ține într-o priză bună și îl consider cel mai important în orice meserie alegi.
E important să conștientizezi și că totul începe de la oamenii din jurul tău, în special cu profesorii care te încurajează spunându-ți „ești talentat, continuă” și începe să-ți placă poziția de om mai cunoscut în clasa ta, în cercul tău. Eu am avut parte de întâlniri foarte frumoase cu profesori care mi-au spus simplu și sincer „nu vrei să mergi puțin mai departe, să iei un pic mai în serios pasiunea asta a ta?”. Asta m-a trezit într-un fel: mi-am dat seama că asta e ceea ce vreau să fac și mă consider un om extrem de norocos fiindcă fac cu adevărat ceea ce-mi place și în același timp e și profesia mea.
Q: Observ că în cazul de față, acest impuls spre actorie a venit din partea profesorilor și a celor din jur, însă mulți adolescenți se confruntă cu o atitudine descurajantă din partea profesorilor și a adulților din jur când își exprimă interesul față de un profil vocațional. Ce părere ai despre această problemă și ce sfaturi le-ai da copiilor care se află în astfel de situații?
A: Am avut și eu profesori care mă descurajau. Există percepția că actoria este o meserie neserioasă, de oameni neserioși care nu pot să facă alt lucru, care sunt doar pierde-vară și pentru că nu pot să facă altă facultate dau la actorie. Eu nu sunt de acord cu acest lucru; există actori și actori, unii poate că se încadrează în descrierea de mai sus, dar astfel de oameni există în orice profesie.
Noi suntem cu profesia asta în prim-plan, toată mass-media este interesată, ceea ce înseamnă că întotdeauna suntem pe prima pagină a ziarelor. Nu e chiar așa… Se spune că nu există pădure fără uscături, ceea ce este general valabil pentru orice profesie, nu doar actorie. Eu am avut noroc să întâlnesc oameni care să trezească un interes în mine de alt gen, nu doar cel pentru faimă.
La vârsta asta a voastră, este foarte tentant să îi privești pe ceilalți de sus, umflându-te în pene și având senzația că repezinți centrul universului, însă, dacă te apleci cu mai multă seriozitate, ai satisfacții mult mai mari și ai parte de împliniri tu cu tine ca om. Consider că e foarte important să întâlnești, la vârsta voastră, oameni care să vă explice un pic ce se întâmplă în viitor, să-ți ofere niște oportunități și să-ți deschidă mintea, fiindcă eu am avut norocul să întâlnesc astfel de oameni la momentul potrivit.
Q: Cum îți explici această explozie actuală de film și cultură printre tineri, din ultimii ani?
A: Eu mi-o explic prin faptul că au apărut foarte multe fundații, organizații, școli de actorie, de teatru și film. Ca exemplu, am o prietenă extraordinară — Alina Grigore — care a pornit o școală la care pot participa atât tineri cât și oameni de-o seamă cu mine, ceea ce mi se pare un câștig imens, pentru cei de vârsta voastră. Această oportunitate de a discuta cu oameni din diferite profesii, oameni cu funcții de conducere este fantastică pentru un adolescent fiindcă îi poate deschide aria de posibilități.
Nu este neapărat nevoie să faci teatru sau film. Eu cred că este îndeajuns să îți deschizi mintea și să ai curajul să alegi. Generația voastră este cu mult mai deschisă în comparație cu generația mea și voi reușiți să schimbați mult mai repede rotițele.
Aceste organizații, fundații cu care sunt conectat, reprezintă unul dintre principalele motive pentru care s-a declanșat această sete de cultură în tineri, după părerea mea. Cunosc oameni care fac cursuri de literatură cu copii mai mici decât voi, între 9 și 14 ani și rămân absolut fascinat de lucrurile care pot naște din mințile micuților.
Genul acesta de proiecte deschid orizonturi, nu oferă soluții propriu-zis. Eu am avut norocul să întâlnesc niște oameni la Școala Populară de Arte din Botoșani care au făcut exact acest lucru pentru mine. Nu mi-au spus niciodată „tu o să faci teatru sau film” ci „dacă alegi aceasta meserie trebuie să fii așa”, lucru care m-a ajutat extrem de mult. Nu poți sufoca un copil cu planurile tale pentru viața lui, trebuie să-l lași să-și facă propriile decizii.
Q: Dacă ar fi să privești înapoi la modul în care vedeai lucrurile la vârsta noastră, a adolescenței, ai ajuns în punctul în care îți imaginai? Ce sfat ți-ai da tu, cel de acum, băiatului de atunci?
A: Am ajuns mult mai departe decât speram… E mai important să spun asta, dacă aș privi înapoi și i-aș spune ceva adolescentului din mine ar fi: păstrează-ți prospețimea, ține-ți visul proaspăt și du-l mai departe. Cred că un artist adevărat, un om cu profunzimi artistice și profunzimi sufletești nu are cum să uite lucrurile acestea. Îmi aduc aminte de mine la 15-16-
17 ani, eram la Școala Populară de Artă, și țin minte clar bucuria aia imensă pe care o aveam când mă duceam la școală și cum dădeam piese de teatru pe scările teatrului meu din Botoșani. Când văd acum, când ajung la Cannes sau la alte festivaluri foarte mari, îmi spun: „nu-ți pierde momentele acelea din suflet” pentru că flacăra aceea, lucrul acesta frumos, pur, curat de care nu se poate atinge nimeni, este cel care rămâne cu tine. Dacă începi să te crezi vedetă și să uiți de ce ai ales acest drum, ceva te va pedepsi la un moment dat, de unde vine și vorba că „ți se fura talentul”.
Talentul meu nu este, cum spunea profesoara mea Sanda Manu, doar inspirație, doar ce ți- a dat Dumnezeu sau cine știe ce entitate. Nu, este 10% inspirație și 90% transpirație. Am avut colegi actori foarte talentați care au crezut că e destul să aibă talentul și atât… S-au pierdut cu timpul, iar unii nu mai practică aceasta profesie.
Q: Care a fost cel mai greu moment pe care l-ai trăit în această călătorie a ta?
A: Au existat momente grele însă au fost ale mele, personale și nu cred că ar trebui sa treacă orice tânăr prin acestea… Au fost momentele când am dat la facultate și nu am intrat, când sufeream foarte tare, dar după ce am intrat la a treia încercare, am înțeles exact de ce picam: nu eram foarte atent, eram destul de timorat, destul de timid, nu că mi-aș fi pierdut-o acum, însă era o timiditate care mă paraliza pur și simplu… Atunci am înțeles ca este îndeajuns să asculți. Să-l asculti pe omul din fața ta, să înțelegi ce-ți cere și odată ce reușești, poți să o faci în secunda 2. Au fost ani destul de grei pentru că voiam să fac profesia asta din tot sufletul și știam că asta pot să fac cel mai bine, însă rezultatul tot era amânat. Dar uite că până la urmă această așteptare și înțelegere de a duce munca asta până la capăt a dat roade.
Q: Având în vedere că ai călătorit destul de mult și ai avut șansa să vezi diferite societăți și moduri de viață pe partea culturală, ce ai vrea să vezi și în România pe parte de film și cultură?
A: Eu am o mare tristețe vis-a-vis de generațiile de actori care fac aceste facultăți de teatru și film. Pe partea de teatru sunt un pic mai acoperiți, însă pe partea de film… E ca în Caragiale: actoria de film în școală este sublimă, însă lipsește cu desăvârșire și chiar așa se întâmplă din păcate. Pot spune cu mâna pe inimă ca nu există cursuri de actorie de film în facultățile private sau de stat din România. Este trist deoarece știu de la regizori de film, alături de care lucrez, că aproape au ajuns să refuze actori care fac Facultatea de Teatru fiindcă vin pervertiți oarecum, nu mai au prospețime… Și tind să îi cred oarecum, fiindcă este puțin contrafăcut, împotriva firii.
Teatrul și filmul sunt total diferite din punctul de vedere al mijloacelor artistice și tehnice și nu ai cum să le pui împreună pur și simplu.
Ma întreb ce oportunități ar fi care ar trebui aduse și la noi, dar se întâmplă foarte greu și nu este o chestie naturală. Oamenii deja consacrați cu filme la festivalurile mari din lume nu au șansa să primească fonduri pentru un alt film. Interesul este foarte slab, probabil dintr-o nepăsare, dar eu cred că tot în voi, generațiile care vin, stă puterea de a schimba ceva și cred că dacă avem răbdare, cu timpul lucrurile se vor schimba…
Q: Punctul în care ai ajuns reprezintă un vis pentru mulți tineri din România, unii dintre ei aspirând să ajungă în locul în care te aflii în momentul de față, cum privești aceasta oarecare responsabilitate față de ei?
A: Se poate atinge, acest punct, se poate ajunge la visele tale, dacă trăiești într-un anume fel. Contează foarte mult și cum trăiești, cum te raportezi tu ca om la ceilalți, cât de mult te iubești pe tine și pe ceilalți.
Trebuie să reușești să te uiți adânc în sufletul tău și să înțelegi că a ajunge așa într-un punct, cu toate că mie îmi e teamă să vorbesc, într-un sens extrem de sincer, pentru că eu nu consider — evident, îmi dau seama că am realizat niște lucruri deosebite în viață — Nu mi-e teama să… Nu cumva să mă năpădească orgoliul și să nu mai știu cine sunt.
E important când ajungi într-o poziție mai înaltă să dăruiești, să nu fii doar pentru tine, să știi că și tu, la vârsta când erai adolescent ai primit de la oameni de vârsta mea enorm de multe și e esențial să și dăruiești cu aceeași dragoste aceste lucruri înapoi.
Am avut ocazia în cadrul festivalului de teatru de la Alexandria să particip la un masterclass alături de domnul Victor Rebengiuc, care este un monstru sacru al teatrului românesc și al filmului. Acolo am avut oportunitatea să mă întâlnesc și să vorbesc cu tineri și să îmi deschid sufletul să le spun că se poate și cred cu tărie că se poate dacă nu te uiți pe tine și să nu-ți fie frică de schimbare. Mie mi-a fost, într-un sistem bugetar total aiurea în care valorile nu sunt prețuite, atunci m-am întrebat: „De ce rămân în acest sistem care nu mă ajută?”. Am avut puterea să mă rup și au urmat 2 ani foarte grei în care nu am lucrat aproape deloc, însă după lucrurile s-au întâmplat.
Revenind, eu cred că în momentul în care îți alegi o profesie vocațională indiferent ce este ea: muzică, dans, teatru, pictură, sculptură, absolut orice, trebuie să crezi în tine, în focul interior care s-a născut în sufletul tău și să îl duci mai departe.
