text de Andrei M.

               Zumzet in zare, soarele apune. Ma captiveaza  pentru o secunda, in urmatoarea deja ma pierd in ecoul multimii, zeci de fete pe care le vad pentru prima si ultima oara; in niciuna nu ma regasesc. Oare vad la fel ca mine, oare simt?

               Deja au plecat pe drumurile lor, iar eu incerc sa rezist adierii viitorului, sa traiesc fiecare clipa in intregimea ei nemarginita. Nu concep sa ma sperii de o furtuna, nu am voie sa sper la o briza. Ma gandesc la o infinitate de momente, incercand sa ascund dorinta, care atat de timid ma acapareaza, unui singur moment care sa dureze la infinit.

               S-a facut tacere, orizontul e pustiu, atat de subit incat ma copleseste. Din galagie au ramas doar ecouri, din soare, doar nori, din oameni, doar eu, aici, acum, intrebandu-ma daca nu cumva ar trebui sa merg in bataia vantului.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *