Diferența dintre film și experiența cinematografică

redactor: Andrada Ionescu  //   colaje: Ruxandra Anghel

Acum ceva timp, am fost la Cinema Elvire Popesco să văd „Climax”, al lui Gaspar Noé. Am văzut un film oarecum interesant, șocant, dar destul de ușor de înghițit, asta pentru mine. Totuși, când am ieșit din sală, nu prea știam ce să cred, adică nu aveam vreo părere formată și tot o dădeam în stânga și-n dreapta că încă nu știu ce să spun despre filmul ăsta.

În timp ce vorbesc, cineva mă întrerupe și îmi spune că „nu trebuie să vezi „Climax” ca pe un film, ci ca pe o experiență cinematografică”. Tare aș vrea să-mi amintesc cine m-a lovit cu aceste cuvinte, pentru că citez și acum spusele lui/ei.

În fine, din seara aia am început să mă interesez cu adevărat despre aceste două cuvinte. Până acum, m-am întâlnit cu ele destul de des, doar că nu am avut vreo motivație de a le băga în seamă. Sună destul de pompos, ce-i drept, când spui „experiență cinematografică”. Câteva săptămâni mai târziu, după ce observ că obsesia mea pentru această expresie despre care nu găsesc nimic pe internet prosperă, îi dau mesaj lui Marc. Marc Solomon, un băiat care știe mai multe despre filme decât mine. Cinefil de mic, a inceput sa faca scurtmetraje de la 10 ani, ulterior a lucrat si la festivalul Super. Acum este la Antropologie si planuieste sa regizeze filme odata ce-si termina studiile.
Primul lucru pe care-l cauți când vrei să înțelegi ce înseamnă ceva este, bineînțeles, o definiție. Vă dați seama cum m-am simțit când am văzut că nu există nimic de genul pentru „experiență cinematografică”. Și când l-am întrebat pe Marc, el mi-a zis același lucru: „nu cred că e un lucru definit clar și strict undeva, cred că depinde de multe lucruri, sunt multe „experiențe cinematografice””. Apoi i-am dat exemplul cu „Climax”, iar el mi-a spus că e de părere că multe din filmele lui Noé „funcționează mult mai bine într-o sală de cinema dar, în același timp, nu există un singur mod de a-l privi; nu ești forțat să-l privești în felul ăsta”.
De aici s-a născut și următoarea mea întrebare, care mi-a dat și mai multe bătăi de cap: care e diferența dintre un film și o experiență cinematografică? Bineînțeles că de aici cresc și alte ramuri ale întrebării: să văd mai bine un film acasă sau la cinema? Când un regizor lucrează la un film, îl gândește în funcție de proiecția sa într-o sală? Este un regizor lipsit de calități dacă nu gândește astfel?
Marc mi-a răspuns cu o poveste scurtă și drăguță despre un alt film de-al lui Gaspar Noé, „Irréversible”: „E ceva de care mi-am dat seama când l-am revăzut acum vreo trei ani la Les Films de Cannes à Bucarest când i-au făcut o mini-retrospectivă. Deși era proiectat din VLC, a fost ceva special la a vedea filmul ăsta într-o sală de cinema, în întuneric total cu un sistem de sunet destul de puternic. Mereu atribui „reușita” lui Noé cu filmul ăsta atmosferei sonore pe care a construit-o dar sunt destul de sigur că e și o diferență între a experimenta mișcările haotice de cameră (devenite deja trademark) pe un laptop sau ecran de televizor și a le vedea pe un ecran de cinema. Într-un sens, au mai mult loc să se desfășoare și efectul lor se resimte mai tare.”​
Marc îmi dă apoi un motiv pentru toate astea: „se întâmplă așa poate pentru că senzația e în afara ariei noastre de control, cred că un ecran mai mic se potrivește mai ușor în viața de zi cu zi și că există un fel de invazivitate a ecranului în lumea noastră din cauza mărimii sale”.
De aici încolo, discuția nu mai e doar despre diferențele dintre film și experiența cinematografică, despre intensitatea senzațiilor sau despre înțelegerea deplină a unei lucrări cinematografice. Marc îmi spune despre diferențe la alt nivel: „Clar există o diferență între a experimenta un film proiectat din digital și unul proiectat din peliculă. Mă gândesc la două proiecții de la Cinemateca Eforie. Prima este cu filmul lui Hiroshi Teshigahara, „Femeia nisipurilor”, pe care l-am revăzut recent proiectat din digital și mi s-a părut că lipsea ceva din cum l-am văzut prima oară. Al doilea film este „Wild at Heart” al lui David Lynch (pe care îl văzusem înainte și pe DVD). Aici mi s-a părut că starea în care era pelicula (cam deteriorată pentru un film din anii ’90), m-a ajutat să mă apropii mai tare de film. Starea peliculei a contribuit la experimentarea filmelor, s-a potrivit fie cu tema lor, fie cu forma lor.”
Aflu apoi de la el că o experiență cinematografică nu ține doar de caracteristici ale filmului în sine, ci și de sala în care te afli sau de publicul care îți este alături. Marc îmi spune că a văzut ambele filmele vara „când la Eforie e ori foarte cald, ori foarte frig și temperatura a influențat felul în care am experimentat filmele” și îmi mai menționează și o proiecție cu „Sieranevada” (2016) tot la Eforie, „cu sala plină, o atmosferă foarte destinsă; toată lumea râdea și asta a făcut filmul mai ușor de digerat”.
Revenim la multiplele mele întrebări pe care mi le-am pus după ce am aflat că nu există o definiție exactă pentru „experiență cinematografică”.
Se gândește un regizor la sala de cinema în care va fi proiectat filmul său? „Cred că e inevitabilă gândirea filmului pentru o sală de cinema — vrei ca filmul tău să fie văzut de cât mai mulți oameni posibili, nu?” Este un regizor prost dacă nu gândește așa? „Godard ar zice că nu.”
Dacă aceste experiențe ar fi dese, ar mai fi marcante? Un exemplu extrem ar fi să mergi la cinema la fiecare două zile. Ai mai putea denumi atunci mersul ăsta drept experiență cinematografică? „E grea întrebarea ta și nu pot să spun că sunt un fan al ipotezei tale (sau al ipotezelor de genul ăsta). Mi se pare că lumea trebuie să meargă mai des la cinema. În același timp, avem internetul, avem Mubi, avem Le Cinema Club și alte d-astea care nu-ți aduc filmul pe un ecran de cinema dar măcar ți-l aduc într-o copie bună.”
Iată și cum poți să te apropii de unele experiențe cinematografice: „din fericire, în ultimii doi ani, s-au cristalizat diverse adunări, festivaluri, programe curatoriate, dar majoritatea nu sunt găzduite în săli de cinema propriu-zise (ci în cafenele, baruri, licee), ceea ce înseamnă că majoritatea nu proiectează din peliculă. Totuși, nu cred că pot să înlocuiască cinemaurile sau că asta ar trebui să se întâmple.”
În același timp, reîntorcându-ne la experiența în sine, petrecută într-o sală de cinema, tratăm următorul lucru pornind de la ce ne spune Marc: „Sala de cinema oricum „exagerează” experiența vizionării prin dimensiunea ecranului, prin sistemul de sunet etc.”
A trecut destul de mult timp de când am fost la Elvire Popesco și de când mi s-a spus despre „Climax” că este mai mult decât un film. Între timp, filmul a apărut pe net, ca toate filmele menționate mai sus, de altfel.
Cred că un răspuns la prima întrebare și la titlul acestui articol este că diferența o marchează ecranul pe care vezi o lucrare cinematografică și uneori chiar sala. Experiența cinematografică devine o experiență abia în momentul în care lucrurile nu se mai află la o intensitate obișnuită. Ăsta e doar un singur răspuns, zic eu. Voi ce ziceți?
*filme menționate
Climax (2018)
Irréversible (2002)
Femeia nisipurilor (1964)
Wild at Heart (1990)
Sieranevada (2016)

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *