redactor: Marta Belehuzi
În teorie haosul este “o debandadă constantă, o dezordine continuă “, când de fapt, dacă vrei să aduni toate sinonimele pe care le are, astea pot fi rezumate într-un singur cuvânt: București.
Ei bine, până să mă mut aici, nu prea conștientizam cu ce urmează să mă … confrunt¿, și aici mă refer în special la oameni, la trafic, la oraș în sine.
Și totuși, am descoperit în orașul ăsta atâta frumusețe, atâta istorie, atâtea temperamente și chipuri diferite, dar mai ales, m-am descoperit pe mine, mi-am cunoscut limitele și mi-am conturat visurile.
La prima vedere, îți inspiră o oarecare nesiguranță mai ales din cauza goanei neîncetate și nebune a oamenilor, lăsându-ți impresia că este un oraș care se aseamănă cu multe altele. Nu e așa.
Acest “mic Paris” românesc are atâtea povești încât o viață nu ți-ar ajunge să i le asculți, și chiar de ți-ar ajunge, ai vrea să le auzi iar și iar, mereu descoperind ceva nou în ele.
Fiecare loc ori persoană văzută m-au făcut să pătrund în tainele-i care, odată descoperite, m-au ajutat să-mi schimb părerea despre el. Îmi amintesc multele momente de nesiguranță cauzate lui, întrebările de “oare autobuzul ăsta duce acolo?” sau “pe care parte trebuie să ies: stânga sau drepta? (la metrou) “, asta fiind mai rară, deoarece stau în Drumul Taberei .
În schimb, au fost și momente în care, vrând-nevrând, am privit Bucureștiul cu dispreț , condamnându-l că mi-a făcut cunoștință cu unul din cele mai neplăcute sentimente -dorul de casă. Cel mai urât lucru la acest loc este lipsa familiei, a îmbrățișărilor mamei și a privirii pline de gingășie și iubire a bunicii, care mă îndemna mereu la a mă bucura de fiecare fărâmă de viață.
Altfel, dacă am învățat un lucru din asta, a fost acela că timpul petrecut cu familia nu poate fi comparat cu nimic altceva, că certurile, șicanele cu sora mea nu pot fi înlocuite de nimic, că amintirile spuse de bunica, în timp ce pe obraji i se prelingeau lacrimi, fie de bucurie, fie de tristețe, sunt mai fascinante decât orice altceva.
Un sfat pe care aș putea să-l dau altora este că trebuie să trăiască momentul, să lase gândurile negative ce le împăienjenesc gândurile și să se bucure, să prețuiască fiecare secundă trăită, mai ales cu cei dragi, pentru că vor ajunge într-un punct în care le va fi dor chiar și de morala aia de 20 de minute că “De ce ai ajuns acasă la 20:15, și nu la 20 fix la cât ți-am zis?”. Sună clișeic, dar după o perioadă în care vei sta separat de tot ce înseamnă familie, de tot ce-ți era ție normal în trecut, vei ajunge la aceeași concluzie.
Apoi am cunoscut câțiva oameni geniali, care au alungat din toate nostalgiile și stările mai puțin plăcute pe care le aveam și care au smuls lanțurile care mi țineau întemnițate toate trăirile, toate cuvintele, care nu mă lăsau să fiu eu, punându-se în fața a ceea ce e bun din mine și făcând tot posibilul să se asigure că nimeni nu va cunoaște acea parte. Odată cu asta, am conștientizat că decizia de a mă muta a fost, fără dar și poate, cea mai bună, că în sfârșit am făcut ceva care nu s-a bazat doar pe orgoliu, încăpățânare, ci și pe o mica reflexie asupra a ceea ce vreau să fac pe viitor.
Acum, după un an și jumătate de când sunt aici, am ajuns în punctul pe care-l așteptam de atât timp, și anume de a mă accepta, de a conștientiza că ceea ce fac e bine și că iubesc ceea ce fac, iubesc unde sunt și toți oamenii din jurul meu.
Se pare că ceva care la început a fost privit cu reticență, a ajuns să fie ceva care acum face parte din “normalitatea” pe care o căutam de ceva timp.
