redactor: Sophia Tiganas // poze: Alexandra Ion
Minimalism. Poate că de la prima vedere a cuvântului deja ți-ai imaginat ceva. O pânză a cărei alb abia se mai vede, pentru că este umplută de sus până jos cu măzgălituri colorate. Îți poate lua ceva să apreciezi un tabou de felul acesta, dar nu este nici pe departe imposibil. Dacă te uiți mai atent la acele măzgălituri pe care le-ai imaginat, poate iți dai seama că sunt, de fapt, forme. Cercuri, triunghiuri și buline, unele mai mici decât altele, unele colorate, altele doar contururi pierdute în marea de culori. Aproape că totul pare dinamic. Daca ai mai putea să îți imaginezi tabloul câteva secunde și te-ai concentra puțin mai mult, ai începe se înțelegi că acel ceva din centrul pânzei (poate că tu te-ai gândit inițial la un dreptunghi sau un oval, dar nu mai contează prea mult) ar putea fi un om. Și cu cât te vei concentra mai mult pe acea pânză, cu atât vei vedea mai mult. Partea cea mai buna e că, deși m-aș fi gândit la exact același tablou, eu aș fi văzut altceva. Și persoana care stă lângă tine ar fi văzut și ea altceva.
Demult, oamenii au venit cu ideea că frumosul înseamnă armonie. O pictură era considerată frumoasă dacă în ea domnea un anumit echilibru, toate elementele întunecate într-o îmbinare perfectă cu toate elementele luminate. Liniștitor și plăcut însemna frumos. Totuși, perioada renascentistă a adus un nou element în jocul artei: gustul fiecăruia. Dacă unui client nu îi plăcea armonia în tabloul pe care urma să îl plătească, pictorul se conforma. Odată ce accentul a fost pus pe preferințele fiecăruia, arta contemporană a adus un nou aspect în lumina reflectoarelor. Pictorul nu mai simțea nevoia să reproducă ceea ce se afla în fața lui. Pe lângă asta, invenția aparatului de fotografiat a schimbat totul când venea vorba de artă. S-a ajuns astfel iar la întrebarea “ce este de fapt frumosul?”. Aici apare cel mai important element. Noi, contemporanii, reacționăm la emoție. După atâtea secole pictorii se gândesc că, dacă o pictură este armonioasă, echilibrată, pe gustul cuiva și “tot tacâmul”, tot nu are niciun farmec dacă nu transmite o emoție. Desigur, nu e de parcă în trecut se ignorau complet emoțiile, dar pe atunci pur și simplu nu erau la fel de importante.
La ce se poate rezuma lecția asta de istorie? Contemporaneitatea aduce minimalismul. Ce este acesta de fapt? Unii spun că este eliminarea completă a inesențialului. Alții că este doar ceva caracteristic unei perioade care a trecut mult prea greu pentru gustul lor. Minimalismul, cel puțin varianta la care v-am pus eu să vă gândiți, este în realitate o adunătură de curente care duc toate în același loc. Dacă cineva se uită la o pasăre și pune pe pânză câteva dungi colorate si le numește o rândunică, asta ar transmite o emoție. Sigur, e ceva simplu și destul de abstract, dar te întrebi la ce s-a gândit și oare ce a simțit pictorul în timp ce a creat tabloul la care te uiți. Și te vei întreba dacă și persoana de lângă tine vede tot o pasăre, sau dacă acel cineva se gândește mai degrabă la un avion de hârtie.
Dar acum trebuie să amintesc: arta minimalismului, arta transmiterii unei emoții atât de simple, nu apare doar în pictură. O căutare rapidă pe internet o să iți spună foarte clar că minimalismul înseamnă eliminarea a tot ce nu este strict necesar. Fie ca asta înseamnă un stil de îmbrăcăminte monocromatic, pentru că asta te-ar face pe tine să te simti bine, un apartament simplistic, mobilat în 2 timpi și 3 mișcări, sau fie că este vorba de un tablou de artă contemporană, nu există o definiție concretă a ceea ce trebuie sau nu trebuie să fie considerat minimalism.
Gândește-te la ce tocmai ai citit ca la un tablou abstract, interpretează-l cum vrei și întoarce-l pe toate părțile, până când ești mulțumit cu ce înțelegi tu din el.