Last night I walked into the bar we used to go to and your favorite band was playing. I let myself sit on a bar stool and drift away in memories. It felt like a tornado was rushing inside my brain so I closed my eyes and everything I used to love about you appeared. Your warm eyes, your cold hands but still so soft and cozy, your delicate lips, your arms which always used to protect me from the evil, your scent which reminded me of home, your way of making me feel like a princess, your fast heartbeat against my ear. Everything came back to me as the music was still playing in the background, the piano notes making my heart skip a beat. I opened my eyes and I realized how lonely I felt, how slowly time passed by and how quickly everything turned into various shades of grey. And then the music stopped and I heard footsteps. I didn’t want to look, but my eyes drifted away anyway. And there you were, holding hands with someone else, someone I couldn’t quite acknowledge as the girl who took my place. I allowed myself to take a deep glance at you – you’ve changed! You looked happier, yet your eyes didn’t shine as brightly; you were dressed neatly, but you kinda looked messy. Your smile seemed fine, but your slouchy position gave it away. Weren’t you happier? And then our eyes met, and our stares collided, turning into a powder of stars left from our constellation. Your smile faded, my heart ached. But it didn’t seem to make me feel all those things I used to feel. So I stood up, I inhaled deeply and slowly, and made my way out, our arms brushing against each other shortly, making you jump. But not making me feel anything. Why? Because I have moved on.
text anonim
Am știut să te citesc în mii de feluri, să te ascult în sute, să te simt în zeci. Dar doar o dată să te iubesc. Nu am știut să fac distincția între te iubesc pentru că vreau sau pot. Am călcat strâmb în valsul pe care îl conduceai și fără să mă prind de semne, te-ai desprins…. în căutarea altui partener.
„Scrum”- text anonim
Mă furnică pielea
Pe locurile unde m-ai atins
Mă ard buzele,
Ai luat toata culoarea din ele și acum s-au stins
Mi se tot închid ochii
La care te uitai flămând
Îmi plesnesc timpanele
De la minciunile pe care încă le aud
Mi se sparg venele colcăind de venin
De când mă alimentam în disperare
Cu fiecare “ești tot ce am pe acest pământ”
Spus fără motiv și din senin
Mi s-a golit inima de culoare
Nu mă pot întoarce în timp acum
M-ai găsit întreagă
Și m-ai lăsat scrum.
Două linii drepte și o pată de culoare. Arta minimalismului.
redactor: Sophia Tiganas // poze: Alexandra Ion
Minimalism. Poate că de la prima vedere a cuvântului deja ți-ai imaginat ceva. O pânză a cărei alb abia se mai vede, pentru că este umplută de sus până jos cu măzgălituri colorate. Îți poate lua ceva să apreciezi un tabou de felul acesta, dar nu este nici pe departe imposibil. Dacă te uiți mai atent la acele măzgălituri pe care le-ai imaginat, poate iți dai seama că sunt, de fapt, forme. Cercuri, triunghiuri și buline, unele mai mici decât altele, unele colorate, altele doar contururi pierdute în marea de culori. Aproape că totul pare dinamic. Daca ai mai putea să îți imaginezi tabloul câteva secunde și te-ai concentra puțin mai mult, ai începe se înțelegi că acel ceva din centrul pânzei (poate că tu te-ai gândit inițial la un dreptunghi sau un oval, dar nu mai contează prea mult) ar putea fi un om. Și cu cât te vei concentra mai mult pe acea pânză, cu atât vei vedea mai mult. Partea cea mai buna e că, deși m-aș fi gândit la exact același tablou, eu aș fi văzut altceva. Și persoana care stă lângă tine ar fi văzut și ea altceva.